Cizme îmblănite

Își coborî ochelarii de soare de pe cap și-i puse pe nas. Aburii de la contactul părului cu pielea capului nu ofereau o perspectivă clară. Îi șterse cu un șervețel de nas din portieră. La intrarea în oraș, zări pe marginea drumului o femeie îmbrăcată sumar, cu cizme cu blană groasă și fular în jurul gâtului. Ținea în mână un pahar de unică folosință cu capac, probabil cu cafea de la benzinărie.

A avut un flash ciudat ca și cum ar cunoaște-o și îi veni să se întoarcă din drum, însă în spatele lui era un cârd lung de mașini, pe banda din dreapta la fel. A continuat drumul cu gândul la femeia pe care o zărise din mers. Își repetă în gând de câteva ori că nu e treaba lui. Chiar nu e treaba mea și dacă e ea, ce? Nu e treaba mea! Își suflă nasul în șervețelul cu care cu câteva minute în urmă își ștersese ochelarii.

Ajuns în oraș, bărbatul a ocolit blocul în care locuia de două ori, după un loc de parcare. Niciunul. Futu-i, iar v-ați pus toți cururile în cafenelele de pe centru, se gândi unde ar mai putea încerca după vreun loc și mai dădu o tură, știind că avea de cărat valiza și geanta cu laptopul și cumpărăturile din portbagaj. Dintr-odată se răzgândi, intră în sensul giratoriu și se întoarse pe unde venise, către ieșirea din oraș, în partea de nord. Aglomerat, oră de vârf, soarele încă mai lucea, iar urmele de zăpadă amestecată cu zgura de la noroiul împroșcat de roțile mașinilor se căscau în zigzaguri terne pe marginile de șosea.

Se îndreptă spre locul unde i se păruse că o zărise pe ea, cu paharul de carton în mână. Avea în minte fularul ei mare încolăcit de câteva ori în jurul gâtului. Era verde din ăla aprins, nu avea cum să nu-i sară în ochi. Cum dracu îi zice verdelui ăla? șuieră printre dinți, în timp ce schimba banda de mers. Doar femeile știu nuanțele astea de culori. Își aminti amuzat cum îi spusese ea că e daltonist. Știi, mylăv, numai femeile știu să distingă culorile, dacă îți spun acum „ fucsia” o să te duci la frigider și vii cu o cutie de conserve. Și râdeau amândoi în timp ce se tolăneau pe canapea, în fiecare sâmbătă petrecută la el în garsoneieră după serviciu.

Lucraseră în același departament de vreun an și el se îndrăgostise de ea irecuperabil. Așa crezuse cel puțin. Îi făcuse curte luni în șir, el un burlac convins, conștient de felul mișto în care arăta – înalt, cu părul ușor lung și petrecut pe după  urechi, întotdeauna proaspăt spălat și dat cu gel, mereu parfumat  și îmbrăcat la patru ace. Nicio o femeie din firmă nu îi rezista, însă el nu avea chef să se dea în bărci cu toate tutele de pe acolo. Primea bilete cu numere de telefon, mesaje pe facebook cu invitații la cină și altele directe de partide incendiare.

Trecuse însă de perioada de încercări tâmpite de sex pe toate drumurile, nu voia nici să se așeze la casa lui, așa cum îi sugera maică-sa sau numărul anilor din buletin. Pur și simplu se simțea bine cu el așa și nu refuza nicio femeie frumoasă dar deșteaptă. Nu lungea însă relația de teamă că se putea îndrăgosti.

Cu ea a fost diferit. Îl ațâțase din primele luni de când se angajase în firmă. O urmărea cu aviditate, deși nu lucrau la același proiect și nu intrau în contact decât ocazional sau la vreo ședință de departament. Se știau după nume, tipul de proiect, se salutau colegial și cam atât. Îi urmărea activitatea în platforma online de lucru și era uluit de mintea ei sclipitoare cu idei mereu potrivite. Ar fi vrut uneori să aibă aceeași structură logică a patternului ei de lucru. Într-o zi și-a făcut curaj și a intrat în vorbă cu ea.

– Mă interesează continuarea proiectului tău, dacă ai fi de acord să stăm de vorbă la o cafea în pauză, aș fi încântat să îți arăt și opinia mea și poate găsim o idee comună. Se interesase de statutul ei printre colegi și află că e căsătorită. Nu știa nimeni dacă avea copii. Nu-i păsa nici de asta.

E deșteaptă foc și frumoasă, îmi doresc o femeie ca asta, îi mărturisi prietenului lui la o bere. Prietenul a  făcut mișto de el: tu, zeul femeilor, toate te vor și ți-ar linge și tălpile, iar tu o vrei p-asta care e inabordabilă! Pfff, cine să vă înțeleagă, frate, îi zise prietenul lui răsucindu-și verigheta care-i sufoca inelarul.

Prima lor întâlnire a fost în public, la cafeneaua din clădirea companiei, cu laptopurile față în față deschise pe proiectele individuale.  Erau amândoi emoționați de ideile comune descoperite de fiecare în pătrățica lui sub același acoperiș, fără să știe unul despre celălalt. Ieșirile lor au continuat în pauzele de prînz, până când într-o seară, când  a văzut ca ramâne peste program, el a îndrăznit să o invite la un pahar de vin. Spre suprinderea lui ea a acceptat din prima. A dat un telefon și a spus că mai întârzie puțin.

Lunile care au urmat au fost cele mai aprinse din viața lui de mascul vânat de toate nimfele orașului, pe care el le ignora cu greață și aere de superioritate infantilă. Le răspundea dur cu mesaje porcoase și le refuza pe cele mai multe dintre ele așa cât să nu mai fie deranjat o vreme bună.

Corpul ei era fix așa cum își imaginase, plin de forme rotunde, nici slabă, nici plină, cu pielea netedă și ușor măslinie, iar felul în care gândea îl dăduse gata, unde mai pui că tipa avea și un umor debordant. Serile lor de sâmbătă deveniseră un ritual de care nu s-ar fi debarasat niciodată. Și poate că ar fi fost chiar dispus să renunțe și la principiul de burlăcie pentru ea, dacă și ea și-ar fi dorit să rămână cu el.

Ziua în care l-a anunțat că totul s-a terminat între ei și că soțul ei a acceptat un pact pe care ea i-l propusese cu ceva ani în urmă, l-a găsit pe el cu inelul în buzunar, pregătit să-i propună încetarea contractului de burlăcie.

În drum spre locul acela unde zărise femeia aia, îi veniră în minte buluc cu o învălmășeală de furii și săruturi pasionale toate sâmbetele petrecute cu ea.

Nu poate fi ea, ce dracu e în mintea ta, fraiere!  își spuse cu voce tare în timp ce întorcea de volan în locul unde a avut flashul. Fularul mare și verdele ăla, cum mama mă-sii îi zice, i-a sarit obsedant în ochi. Parcă la vreo sută de metri să se asigure că e ea.

O mașină a oprit la câteva secunde după el, șoferul a coborât geamul și femeia s-a aplecat, sprijindu-se lasciv cu cu coatele pe portieră. A ridicat ușor un picior cu cizma îmblănită pe gambă, și-a aprins o țigară și îi zâmbi omului din mașină, negociind cu mișcări elegante ale mâinii fără mănușă.

Brusc își aminti că era fularul pe care îl cumpăraseră împreuna în săptămână în care călătoriseră împreună, iar ea purta mereu o căciuliță bizară, niște ochelari de soare tip muscă și își încolăcea eșarfele mari de trei ori după gât. Verde-smarald, așa îi spunea ei culorii ăleia blestemate.

Ar fi vrut să apese accelerația și să intre cu botul mașinii în fundul celui din fața lui, să țipe sau să se dea jos și să o ia la palme și să o salte cu el în mașină, să fugă departe cu ea și să nu îi mai dea drumul niciodată. Dădu să-și aprindă și el o țigară, atent la scena care se derula hâtru în fața lui, dar își dădu seama că nu mai fuma de câțiva ani.

Trei mașini de poliție opriră intempestiv, cu sirenele și luminile roșii și albastre năucindu-i privirea sub ochelarii aburiți de nestare. Câțiva polițiști coborâră din mașini și unul îi spuse răspicat șoferului din  mașina din față să coboare cu mâinile la ceafă. Ea a aruncat țigara cu un gest îngrețoșat, și-a smuls cu o mână fularul verde-smarald de la gât, și cu cealaltă a scos din buzunar o stație mică și a comunicat ceva cu o mină serioasă. Când s-a întors, îl zări pe el, cu privirea înghețată pe parbriz, îi zâmbi mirată și păru că oftează. Ridică ușor din umeri și îi făcu semn cu mâinile împreunate: sorry!  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s