Show must go on

Își desenase simbolul infinitului pe antebrațul stâng, mai întâi îl trasase cu o linie fină cu un pix cu pastă bleu, apoi înmuie penița creionului special în tuș negru-antracit și începu să întărească treptat tot conturul. Două cercuri imperfecte și inegale, mai degrabă un opt răsturnat și ușor lăbărțat, care se întindea tot mai mult, aproape că-i atingea cotul, iar atunci când își îndoaie brațul ca să-și miroase degetele fără amprente, jumătatea de infinit îi atinge pieptul. În jumătatea aia mai lăbărțată în mod voit acolo, femeia simțea nevoia să mai deseneze încă un simbol care să-i completeze intențiile de veșnicie și să-și cresteze un soi de yantră nouă. Nu reușise încă să-și identifice dorința sau furia care unea la mijloc într-un singur punct subtil cele două părți și să afle care era simbolul care îi unise în anii relației lor, așa că se lăsă păgubașă deocamdată. A lăsat tușul să se usuce bine și apoi a pulverizat peste tot desenul de pe piele un lichid transparent dintr-un tub colorat, care avea să îl protejeze o vreme la spălat. Când o să se decidă care e al doilea simbol pentru ea și jumătatea ei de inimă înghețată, o să se programeze la salonul de tatuaje al prietenului ei Fred, poate cel mai cunoscut dintre artiștii de tatuaje din oraș.

Linda mergea săptămânal la ședințele de psihoterapie și știa că scormonind într-una în sufletul și trăirile ei avea să afle foarte curând care erau corzile netăiate și ce o mai ținea pe loc, ca să se motiveze și să se împingă mai departe cu viața ei, așa cum e ea, cu de toate, cu vii, cu morți și cu iubire și cu destrămare.

Se întreba adesea: Cum naiba alții pot și eu doar cu niște amărâte de răni la o mână nu-s în stare să desenez? Haide, Linda, la dracu, o să poți, o sa miști rahatul ăsta de pensulă cu mâna ta cu degete fără simțire, o să-l pupi pe Harry pe ceafa lui moartă și o să-l iubești din fotografii și amintiri, o să-l poți desena iar într-o zi și o să te apuci iar de studii, o să mergi în continuare la terapie, îți iei tratamentul și o să găsești un job nou și o să te plimbi prin lume… Nu o să-ți mai înghețe nimic! Începuse să mâzgălească tema pentru următoarea întâlnire cu  terapeutul ei pe un carnețel colorat, cu pătrățele de matematică, în care el îi recomandase să scrie orice frază așa cum îi vine în minte prima dată, orice gând, întrebare, furie, înjurătură, absolut orice, să  scrie acolo.

Linda abia împlinise 29 de ani și după moartea iubitului ei intrase într-o depresie adâncă. Ea și Harry erau de-o seamă și urmau să se căsătorească, dar au fost de acord să o facă atunci când vor împlini 30 de ani, „să ni se urce mintea la cap, după ce clătim creierul de tutun și alcool, nu putem avea un copil neclătit, frumoaso”, cum spunea Harry râzând de fiecare dată când făceau dragoste duminicile în care nu ieșeau din casă și nici măcar din pat. Dar după ce făcuse 27 de ani, Harry începuse să fie tot mai bolnăvicios, răcea des, tușea mult, amețea, Linda a insistat mult să își facă toate investigațiile, el a ascultat-o dar toate ieșeau bune, cu toate că el se simțea din ce în ce mai rău. Au mers chiar și în Elveția unde auziseră ei de o clinică privată specială și un medic celebru pentru diagnostice și boli rare, iar după o lună de investigare, doctorul a chemat-o pe Linda la el în birou și i-a spus că Harry nu mai are decât cel mult 4-5 luni de trăit. Linda a amorțit cu totul de frică și de durere, abia a reușit să spună câteva vorbe: doar toate analizele sunt bune… da, lui îi e mereu rău, dar…

Linda ieși din clinică și alergă pe străzi plângând. Futu-ți morții mă-tii de boală când ne clăteam și noi doi creierul și mâncam sănătos, când să ne căsătorim și să avem un copil și noi, de ce, de ce, de ceeee, doamne? Linda simțea că o să moară odată cu el, chiar înainte să îi spună lui ceva legat de veștile astea. Ce mai sunt fără el?

Era vară și munții din Elveția au fost ultima gură de aer curat și ultimele lor duminici de clătit creieri și de dragoste. Linda îi cumpărase de Crăciun o pereche de mănuși speciale pentru motocicletă, fără degete, și le dorise cu un an în urmă când încă făceau ture împreună pe drumuri șerpuite de țară. Harry i-a făcut Lindei hatârul și le-a purtat pe stradă, deși îi era frig cu ele în starea în care se afla, știa că o sa fie bucuroasă să le poarte. La ultima lor ieșire și de fapt ultima ieșire din casă a lui Harry i-au înghețat degetele cumplit în mănușile de piele. Linda s-a învinuit o zi întreagă și a făcut tot felul de manevre și de masaje și a pus creme și băi călduțe de plante să-i atenueze durerile de mâini. La sfârșitul lui decembrie, Harry și-a tras genele unele peste altele și s-a cărat.

Linda, îmi poți spune ce simți acum când te gândești la iarnă și la ger? o întrebă Roy, terapeutul Lindei, după ce citi tema din caietul Lindei. Inspiră adânc, expiră, închide ochii și ia-o pe Linda de mână când îi este foarte frică și frig și spune-mi tot ce simți acum în corpul tău. Lasă emoțiile să te învăluie, nu fugi de furie, lasă-le sa vină, sa treacă prin corpul tău si descrie-mi senzațiile. Cine e cu tine acolo?

– Un șarpe negru care mă pătrunde prin stern, îmi mușcă din inima, iese prin spate și își mușcă apoi singur coada. Drace, e un ger cumplit! Nu e nimeni… Mi-au înghețat degetele și nasul, oftă Linda și lacrimile îi curgeau ritmat pe sub pleoapele strânse și închise.

– Linda, spune-mi ce s-a întâmplat când ți-au înghețat mâinile, era cineva lângă tine, la ce te gândeai? Îți amintești ce haine purtai?, continuă Roy.

– Mănușile lui Harry, nu le-am aruncat, la vreo 2 ani după ce el a plecat… le-am purtat eu iarna aia, nu mai puteam să mă urc pe motor fără el, nu mai aveam stabilitate, nu mai condusesem singură de câțiva ani buni. Era ger și mi s-a făcut foarte rău, am leșinat pe stradă și cei care m-au găsit spun că am stat acolo câteva ore și că intrasem în hipotermie. M-au resuscitat pe salvare, am avut traumatisme ușoare de la căzătură, câteva contuzii, însă degetele de la mâna stângă îmi degeraseră, a fost nevoie de intervenție chirurgicală de urgență, erau înnegrite.

– Pe măsuță lângă tine, sunt câteva obiecte cu texturi diferite, Linda, alege pe rând câte unul, simți acum ceva cu vârfurile degetelor, îmi poți spune la fiecare ce senzație îți creează, poți scrie apoi în caietul tău câte un cuvânt pentru fiecare obiect? o ghidă Roy cu blândețe și îi oferi un șervețel și o bomboană de ciocolată dintr-o cutie albastră.

– Pot scrie, pot face aproape orice acum cu degetele, am exersat mult, dar nu mai simt nimic, nu mai e nimic moale, cald, aspru, nu mai simt nici frigul, Linda se uită în gol pe fereastră.

– Ce ai desenat pe braț Linda, e un tatuaj? întrebă Roy fără să pară mirat.

– Va fi, va fi un tatuaj, zâmbi Linda cu jumătate de gură, aducându-și aminte de infinitul ei desenat și încă neșters la spălat, un tatuaj cu șarpele meu, cel care intră și iese mereu din mine, așa că Harry va ști pe unde să vină și să plece sau să mă recunoască la următoarea noastră întâlnire, încercă Linda să glumească. Ah Roy, știu, știu ce va fi în jumătatea de infinit, și îi arătă lui Roy partea dinspre cot a desenului. Va fi copacul nostru, al meu și-al lui Harry, e un mesteacăn pe care noi mergeam să îl îmbrățișăm în pădure în fiecare anotimp și ne amuzam cum își schimbă el garderoba și îl monitorizam să nu cumva să-l cresteze vreun idiot cu inimioare și rahaturi din alea. Când era ger, îi creșteau niște mustăți mărunte pe crengile mai mici și noi ni le punem deasupra buzelor și râdeam minute în șir de moacele noastre. Ne vom întâlni pe ger, la infinit, Roy.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s