Răbdări

Citeam un articol despre îngrijirea corectă a orhideelor. Niște minuni captive în apartamentele și birourile noastre. Zâmbind trecătorilor de la ferestre. Abundente. Perfecte. Aproape ireale. Le pipăi să te asiguri că nu-s de plastic.
Zice…. ghivecele trebuie să fie transparente, că le place atâta… apă, când poftesc ele când simți tu (gazda) că a scăzut nivelul. Ba că poziția, lumina, punctul cardinal… colțul feng-shui și tot așa. Interesante ființe. Delicate și hotărâte deopotrivă. Faci ca ele ori nu vezi picior de boboc în fereastră.

Așa decisă e și mândra mea liliachie. M-a lăsat vreun an de zile să mă întreb dacă din cioclejele uscate și rădăcinile îmbârligate prin ghiveci are de gând să mai scoată vreo vorbă. Cum eu de fel sunt nițel dezorganizată sau grăbită, am îngrijit-o ochiometric.

A zis ea să-mi dea o lecție despre răbdare și să mă potolesc odată cu așteptările și condițiile prestabilite între patru pereți: într-o dimineață m-a pocnit cu un număr maaare de boboci. Mi-am pus ochelarii, am făcut zoom și am urmărit atentă, zi de zi evoluția. Cu nodul lui Adam în gâtul Evei, tremurat, gogâlț pe sec.

O creatură captivă în habitatul meu încorsetat de pereți îmi predă mie lecția libertății! N-a dat o frunză uscată pe dilemele mele sau pe lipsa-mi de rigurozitate. Și-a încolăcit tulpinile după plac. A lăsat boboc după boboc să inspire din rotocoalele solare. Prin fereastră. Timp de vreo lună m-a ținut spectator.

Într-o zi am găsit prin piață crizanteme. Galben-aprins,  miros ușor amărui, a frunze de nuc. Florăreasa mi-a spus că țin mai mult dacă le opăresc ușor codițele. Alți cavaleri captivi, tăiați de pe lista renașterii, pentru a-mi gâdila mie retina vreo săptămână.

Ființe evoluate, noi, Oamenii, suntem echipați cu muulte așteptări. Majoritatea mai gogonate decât putem duce. Și cu Răbdări. Pe acestea din urmă le primim ca să învățăm cum să le „suferim” pe primele (a se citi acceptăm). Sau cum să nu le mai „suferim” (a se citi să nu mai tolerăm). Ca niște spețe care zac tipărite în sertarul încuiat. Am pierdut cheia și le aud cum ronțăie din lemn, din hârtie, încercând să iasă din strânsoare.

La micul dejun am ronțăit din așteptări. Au gust amar, ba ușor acru, de grapefruit necopt. Am strâns tare din pleoape să le rabd. Și să le șterg din memorie cu buretele de vase. Să fac loc gusturilor firești, aromelor vesele.

Apoi am tăiat conștiincioasă o felie de răbdare. Hmm… întâi acruță, apoi dulceagă, ba nesărată, apoi cam iute. Dar parcă nu amară. Am tăiat bucăți mărunte și le-am amestecat și ce să vezi? Împreună au căpătat gustul potrivit. Cu castronul plin m-am întors la fereastră.
– Vrei să guști?

 


„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Sfântul Apostol Pavel

 

Anunțuri
Publicat în Traista cu fel de fel de bucurii | Lasă un comentariu

Pădurea tatuată

Motto: Acesta este un îndemn, o invitație la decizii conștiente. Povestiți mai departe!

Obiceiul Traistei este să vă împărtășească bucuriile pe care le descoperă cu ochii sau cu sufletul. Suprinzătoare sau din cele mai simple. Azi Traista e puțin mai sobră. Vă aduce aminte despre o frumusețe crestată/sfâșiată/ciopârțită.

Printre bucuriile Traistei se numără haihuiala prin păduri, dealuri, munți, cu prieteni. Îi mai zice trekking, eu îi spun umblat pe coclauri. Cu care, personal, îmi umplu bateriile pentru câte o nouă șarjă de muncă, de viață, de tumult urban.

Deunăzi, am pornit la pas pe un traseu ușurel – în zona Neamțului (între mănăstirile Bisericani și Neamț). Mereu ofertantă, pădurea dinspre munte te suprinde cu renașteri din piatră seacă, peisaje de acuarele, microființe colorate, bâzâitoare și oameni ai locului. Te rupi pentru câteva ore de scena urbană, de parcă nu ar exista decât prin bateriile externe, prietenii timpului și ai fotografiilor (îmi recunosc meteahna, dar preferabil să „inhalați din priviri” tot ce vă pică la drum).

În 6 km străbătuți prin pădure, la fiecare sută de metri, am remarcat cu tristețe, cum de zeci de ani, ființa umană a simțit nevoia să împărtășească posterității: trecerea lor pe acolo. Cu un marcaj ilegal, imoral și ireparabil. Scrijelind cu brutalitate în coaja copacilor. Numele lor. Al iubitei. Al prietenului. Anul. Durerea lor. Bucuria lor. Inconștiența lor. Boala lor… și cine mai știe câte… „Opere” de prin 1955… 1970…1999… până în prezent… Ca o arhivă cu dosare vii.

Am făcut și conexiunea cu apropierea de sanatoriul de boli pneumologice, de unde (cel mai probabil) bolnavii internați pe termen lung, în lupta lor cu boala au ajuns să-și înscrie durerile așa… Sau pur și simplu turiștii zonei… Încă mă mai doare cum OMUL, ființa superioară, cu putere de decizie, cu liber arbitru și dotat cu rațiune are inima să sfâșie o altă ființă, lipsită de apărare în fața creației primitive.

O pădure tatuată! mi-am șoptit amar… Copaci care au continuat să crească semeți, purtând urmele despotice. Cu verticalitate. Inel după inel. Cu puterea de a se obloji cu leacuri proprii. Rănile s-au extins și cicatrizat cu trecerea anilor. Literele și cifrele s-au lăbărțat. Unele s-au umplut cu verdele mușchiului care pansează „pielea” copacilor:
– Omule, te iert, eu rezist și găsesc o cale… tu nu mai ești ce erai…

Eternele sirene pe care cei curajoși și le tatuau (lipsiți de imaginație) pe brațele păroase și brute. Ei bine, da, am dat și aici de o sirenă! Antiteza tuturor bucuriilor naturale.

Fac involuntar comparația cu un tatuaj pe piele. Care este o alegere conștientă, provenită din bucurie, din tristețe, motive personale perfect de înțeles. A OAMENILOR. O poveste aleasă, gândită, desenată pe epidermă. Care nu se mai șterge și face parte din acea persoană. Frumos, nu?

Oare, tu, OMULE, care ai ales să tai în coajă vie, te-ai gândit dacă și copacului îi place metafora ta? Dacă e pregătit să îl doară atâția ani? Dacă, în mod brutal, ai primi același tratament? Fără să alegi tu modelul?

Dragi prieteni ai Bucuriilor, povestiți alor voștri, îndemnați-i să ia deciziile doar pentru ei. Să protejeze ceea ce tot ei vor folosi. Avem deja la îndemână darul lor: HÂRTIA. Acolo puteți scrijeli cuvinte în voie. Și mai mult de atât, tehnologia!

Caligrafiați conștient!

Publicat în Traista cu drumeții | Lasă un comentariu

Cafea de luat la drum

Cauți un pretext. Să te scoți din amorțeală. Să scapi de rutină. Să uiți de vreo amărâtă de durere. De dinți, de stomac, de suflet. Vreuna care nu-ți dă pace, te bagă-n anxietăți dilematice. În căutare de soluții. Răspunsurile par că nu există pe nicăieri. Și… mai ales nu la tine în ogradă. Că doară cum să știi singur(ă) rezolvarea tuturor problemelor tale?! Nu ești de toate într-una. Nu te pricepi la orișice. Nu știi de unde să pornești, la cine să apelezi… și-ți mototolești creierul până se oftică pe tine de atâta zarvă: Auzi, șefa, dă-mi o pauză, mi se cam fâlfâie de x-urile și zet-urile matale!

Chit că mai ai de lucru, sau că ai multe de purtat pe umeri, de menținut coloana fermă, că trebuie toate făcute azi! urgent! Ți se pare cunoscut? te zgârie?
Ușor de zis, greu de făcut same old bullshit ca să zic așa… Iete te „enervezi” ca mine,  lași totul baltă un ceas! Baltă și la propriu, că merge și pe timp de ploaie! Opresc  la magazinul de cafea-de-luat-la-pachet: aleg una bună „cu spume ” pentru mine, creierul meu agitat și pe gustul inimii, fără să intre în tahicardie.

Ne-am luat astfel tălpășița (noi, adică eu, creier nervos, suflet agitat, inimă în dileme și cafea pentru toți coechipierii menționați). M-am depărtat un strop de oraș în căutare de AER. Pe un drum cocoțat, cu niscaiva noroi dar cu un miros de iarbă proaspăt cosită am răsuflat. M-am așezat pe iarbă, cu zama călduță și o cărțulie rătăcită în poșetă, care s-a dechis la o povestioară:

O fetiță cam cuminte pentru gustul vremurilor se juca, adesea chiar și singură, cu păpușile: le înșira în bănci ca la școală, le citea povești, le dădea teme. Deși părea retrasă, se împrietenea ușor cu ceilalți copii. Le dădea mereu crezare și, adesea, o răneau cu micile lor răutăți. Nu cerea mare lucru nici de la părinți, se sfia să le spună că își dorește mult de tot o bicicletă nouă. Era bucuroasă și cu cea veche, dar una arginitie era visul ei. O tot desena pe caiete, pe foi și se visa hoinărind pe ea.
Niciodată nu s-a considerat prea frumușică, de aceea, când a mai crescut, a preferat să își ascundă pulpele sub pantaloni. Piesa vestimentară favorită. Detesta sandalele. Și orice încălțăminte decupată. Mai puțin balerinii de lac și rochița de tul mov, de la prima serbare.
Părul tuns foarte scurt îi dădea un aer ștrengăresc. Îl detesta.
În vacanțele de vară a început să joace fotbal, o echipă de băieți și fete laolaltă, ea pe post de portar. Dar nici atunci nu i se părea că se cade să urle prea tare. Așa cum nu se pisicea pe lângă ai ei să-i cumpere o biclă nouă. Apăra binișor mingea în poarta marcată de doi țăruși de lemn. Se cățăra în copaci și niciodată nu se plângea de juliturile care îi acopereau genunchii. Șosetele albe trei sferturi nu mai făceau minuni sub sarafanul-uniformă.
Mereu făcea ce i se spune, aparent îmbufnată și necomunicativă. La joacă prelua ba rolul de mamă, ba de tată, ba de șef de trib, după cerințele hoardei de mici tătari.
În plină adolescență, toate s-au sucit. S-a răzvrătit. Așa a crezut cel puțin… Și-a lăsat părul lung, a purtat doar jeans zdrențuiți sau mai apoi fuste ce-i dezveleau genunchii.
Neîncrederea devenise o prietenă de taină. Tăifăsuiau și ascundeau mereu câte ceva. Ba genunchii, ba sânii, ba sufletul încărcat, secrete păstrate cu sfințenie și promisiuni ca între două surori de cruce.
Tânăra femeie a uitat demult de bicla mult visată. A pornit alandala prin viață, de multe ori cu reușite, însă rar și-a amintit de vise. Poate chiar a uitat de ele. S-a cufundat treptat într-un amestec dulce și tulbure de iubire, bucurie, împliniri mici, mari, lovituri și autoînvinovățiri dilematice… Viața de adult!
Într-o noapte a visat fetița cu părul lung, buclat, îmbrăcată în rochița mov de tul, cu centură albă și balerini moi. A luat-o în brațe și i-a șoptit la ureche:
Ne luăm bicicleta argintie! Vom fi libere să hoinărim pe unde poftim!
Femeia s-a trezit din vis și și-a scuturat umerii. De poveri. Șuvițele vopsite miroseau plăcut a iarbă proaspăt cosită. Pe balcon, o bicicletă argintie aștepta următoarea drumeție…”

Au început să zbenguie mesajele de e-mail pe telefon, m-am scuturat de iarbăși și am pornit spre casă. Am reintrat cu toți coechipierii mei în ritmul urban. În coșul de cumpărături am pus și trei ghivece cu lavandă, un set de șpacluri și o pastă de reparații. Habar nu aveam ce voi face cu ele! După lucru, m-am pus pe meșterit: am plantat firele de lavandă într-o jardinieră nouă. Am răsturnat de vreo trei ori pamântul pentru flori din punga prea mare. Stângace, am răzuit pereții scorojiți cu șpaclul și m-am apucat să acopăr găurile săpate de ploaie cu pasta cu pricina. Am modelat acolo ca un copil care amestecă o plastilină. Amuzată, am strâns mizeria de pe urma jocurilor mele. Norii de apus au țopăit și ei și mi-au atras atenția în oglinda lată a șpaclului. Ne-am zâmbit.

Cafeaua și-a făcut efectul. Balastul e strâns și lăsat dincolo de prag. Creierul s-a potolit din bombănit. Iar inima bate ritmic. Fără să schimbe des vitezele. Consum la drum întins: 5,2 litri de împăciuire la suta de km de dileme. Refill!

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” (C. Brâncuși)

 

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

Castelul Electric

Tradiția spune că în fiecare an Traistacubucurii și Bucatarul leneș pun de-o tabără de vară. Unesc birourile și rețetele de trai și iese… mereu vo zamă bună… că tot nu se satură! Tabăra de anul acesta s-a lipit cu festivalul Electric Castle de la Bonțida, în apropierea Clujului. Apăi, da, tot Cluj! Pentru care sus-numitele s-au orientat de prin iarnă cu achiziția de bilete „păsări timpurii” (early bird vasăzică). În căutare de bucurii și bunătățuri!
Ca o capricoarnă moldoveancă sadea, Traista a cârâit nițel la posibilitatea participării la asemenea adunare. Că prea electronică. Ba prea pentru juni. Ba departe. Ba scump. Eh știți voi: listele inițiale ale moldovencei prevăzătoare. Cum a ajuns în ograda Castelului Banffy, au luat-o la fugă toți piticii din creierul dânsei.
Treaba e că eu am ajuns la ediția 5, când multe lucruri s-au extins/îmbunătățit/împodobit. Bine am făcut. Pentru că, spre miezul Bucuriilor, e primul an în care n-o plouat! Păi ploaia era parte din peisaj! Vă dați seama că mi-am făcut lecțiile și am plecat de acasă cu cizme de cauciuc, pelerină de ploaie. Evident… la plecare am uitat toate articolele vestimentare superioare mai groase, respectiv cu mâneci lungi. Noa, m-a împrumutat colegul Bucătarleneș. Am suportat fashionistic lipsa sfertului de mânecă și lungimea hanoracelor. Așe suntem de faine, vă spun! 😀

Înainte de intrarea în incinta castelului/festivalului, bâlciul satului comerciant (masiv) pe vreme de festival te izbește grav. Auditiv, olfactiv și vizual. Și-a adus Traista aminte de taberele de liceu pe la Costinești (never again :), dar dacă stomacul tău avea nevoie de un refill ieftin, acolo te duceai. Nu recomand, desigur! Mai bine un cartof/calamar prăjit cinstit decât un mic dubios! (ai auzit, fiule? 😛)

Odată înfiptă pe mână, brățara roz cu cip mi-a urmărit tot traseul: ce-am halit, ce-am beut, ce-am cumpărat, cu ce m-am distrat, pe unde am ieșit – un GPS pe banii mei, nu puțini. Dar m-a scăpat de grija negăsirii portofelului prin paporniță. Mirobolant!

Tarlaua imensă pe care se întinde întregul bal m-a lăsat cu gura căscată: până la prima bere rece, la 12 lei paharul. De atunci am închis gura și am zâmbit tâmp 4 zile. De bucurie. Mișunând între scena principală, scena Hangar (bună de adăpostit la o adică de ploaie), zona de băgat la stomac, sala cu joculețe 3D, zona de shopping cu produse fashion, handmade, zarnacadele pe toate gusturile, unele chiar rafinate.

Ce mi-a plăcut: Atmosfera. Energia. Oamenii. Scenele. Muzica (selecția pe gustul meu și diversitatea neașteptată). Daaaa, rock included! Haleala în stil vacanță. Faptul că nu scoți portofelul să plătești și nu trebuie să ții minte câți bani mai ai. Curățenia. Organizarea spațiului și utilitățile posibile în contextul dat. Creativitatea.

Ce-a sunat cel mai mișto în capul meu: Coma, House of Pain, Architects, Am fost la munte și mi-a plăcut,  The Mono Jacks, Subcarpați, Șuie Paparude,  Nero, Franz Ferdinand (ce am apucat doar)

Ce m-a „dat pe spate”: Scena principală (ecranele laterale + efecte + show vizual + sunet). Mulțimea de oameni care zâmbesc, spun mulțumesc, te rog și își cer scuze pentru un cot atins. Diversitatea.

Ce „nu m-a dat pe spate”: tura asta nu bombănesc, că-s la prima ediție, oi găsi cusururile la anu!

Ce m-a impresionat/emoționat: lume care știe versuri + fani veniți de departe uneori pentru o trupă + familii cu copii mici, bebeluși în portbebe, cu căști antizgomot pe urechi.

Pentru cine e : pentru toți mofturoșii, nepretențioșii, haioșii, nebunii frumoși, potoliții, calmii, nervoșii, junii, așezații, copiii unora dintre cei de dinainte și mulți alții…

De ce mai vin: ca să nu vină ploaia din nou la castel 🙂 și să mă bucur din nou de ciubote cu pantaloni scurți, de muzichie și de suprize noi și să scormonesc locurile pe care le-am ratat anul ăsta din lipsă de timp, organizare individuală sau lene.

Ce-am făcut eu cel mai bine: mi-am luat copilul-în-prag-de-adolescență cu mine (cum nu aș fi visat eu vreodată să pup la vârsta aia)

PS: Aceasta nu este o cronică de festival. Sunt trăirile, gusturile, eventual recomandările personale ale Traistei.
S-aveți cât mai multe bucurii electrizante pe unde alegeți să vă conectați!

 

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

N-ai nevoie de foarte multe…

ca să fii fericit, zice Cântecul

Zău! e o duminică mohorâtă, dar destul de caldă, cu toate migrenele cauzate de presiunea atmosferică (pe cine să dau vina!). Și tocmai am vizionat filmul „Sieranevada” în regia lui Cristi Puiu – recunosc, cu efort de răbdare pentru durata și povestea statică. Dar m-a pus pe gânduri.
Cum că fiecare dintre noi credem că nu avem ceea ce ne dorim. Fie tânjim după activități mai intense, mai atractive, după avuții, după parteneri ireali (a se citi ideali, aka inexistenți), după familii și prieteni în număr mare. Sau taman pe dos, după liniște, în cazul celor mulți. Recunosc că adesea îmi doresc câte ceva din ceeea ce pare că nu am. Și mă frâmântă. Și mă mâhnește. Și mă enervează.
Recunoști și tu? Te provoc, prietene, la un dialog sincer cu cel din oglinda ta. Am curajul să spun că mă cert adesea cu cea de la mine din oglindă. Atunci când, mofturoasă, supărată, îngândurată, tristă, îmi spune că lumea e mică, dură, plină de greutăți și de motive de oftat. Sau de singurătate. Am atins un ciob ascuțit!?

Copii, părinți, prieteni, frați, colegi, parteneri, tot noianul ăsta de „împrejur” al tău devine adesea ceva îndepărtat. Oricat de mult am, resimt uneori solitudinea/lipsa/dorul. Și pun pariu că și tu o simți. Cu toate fotografiile zâmbitoare și armonia de prin haine.

Azi am pornit gânditoare pe străzi. Cu povestea filmului de mai sus în minte. (O familie numeroasă, contextul unui parastas, probleme interne, cuplul, mătușile, mama, tradițiile, înjurăturile, nemulțumirile… tipic și nimic anormal). Și mă gândeam: când îți lipsește tumultul nu te-ai putea gândi la imaginea asta? de care nu numai că nu ai nevoie, ci te și agasează?

În drumul meu, o femeie, parcă fără vârstă, vindea lăcrămioare. Cumpăr un buchețel și mirosul lor îmi transferă dispoziția.  Traversez străzi pustii de duminică, din când în când miros din buchet. În curtea unei case cu grădină, o doamnă așteaptă pe cineva la poartă, cu un buchet mare de lăcrămioare pe care îl miroase cu sete. Ne-am zâmbit  când ne-am intersectat privirile și mi-a zărit buchețelul:
– Ei, dar și dvs. aveți!
– Da, sunt grozave, ale dvs. sunt și culese personal!

Ajung în vizită la prieteni dragi, stăm la poveste și primesc în dar un pachet de cafea cu iz de ciocolată. La țanc! Nu mai aveam un strop de cafea acasă. Ești în gandul altcuiva cu un gest, un dar!

Mă întorc spre casă, refăcând traseul străzilor prea liniștite. O pisică neagră, de pe trotuarul opus se pornește să traverseze, dă cu ochii de mine și parcă zâmbind se oprește și se așază pe loc:

  • Treci tu prima, poftește! (pisicile negre sunt la fel de bune și prietenoase, lăsați prostiile)

Pe lângă rondurile cu lalele înflorite, care mai de care mai frumoase, sunt tentată să le fotografiez. Dar mă opresc:
Mai bine le privești!

Un bătrân trece pe lângă mine și, ca și cum suntem vecini sau cunoștințe vechi, mă salută și-mi zâmbește:
– Săru-mâna, Hristos a Înviat!
– Adevărat! Bună ziua!

Cam de câte motive am nevoie să simt și să observ? Ba da! Doare când plângi de dor. Ba da! Arde când (ți se pare că) ești neîndreptățit, singur, marginalizat, mințit. Ba da! Ne trebuie mereu altceva. Și mie!
Dar Azi m-am bucurat de mărunțișuri. Atât!

PS: Ai dreptate, așa ar trebui să fie fiecare zi, buni am mai fi! Dar lucrurile aparent rele le zgândăresc pe cele aparent bune.  Să vă bucurați, de orice!

 

 

Publicat în Traista cu fel de fel de bucurii | Lasă un comentariu

Calmul, colacu’ și patentu’

Leitmotiv: Poate că și pe la voi bate vântu asteniei de sezon! Și vă gândiți cum să mai rejuvenați situația. Să mai scăpați de aspirină, să mai scuturați vreun colțișor, mai o curățenie minimalistă, pre-pascală.
Context: Acestea fiind (mai spre deloc) analizate, zi cu soare, munca gata pe la jumatea zilei… ce-i mișună Senzorinei prin minte ? C-ar fi rost de ceva șurubăreală. Și anume, de schimbat ovalul budei, pe motiv de niscaiva crăpătură și dezechilibru.
Se cuvine să întâmpin primăvara cu armonie!
Acțiune: Măsurători de acasă, cum altfel! Lățime, distanța dintre orificii, tot, tot, ca la carte. Fuga la megamarketul cu orice-de-ale-casei din capătul târgului. Chem meșterul de raion, îl consult în privința utilității, raport-calitate. Rapid comit o analiză Swot. Decid modelul. Și ca să fiu sigură că nu ard gazul la mașină cu încă un drum, cer și asistență tehnică, desfacem produsul, povestim despre montaj. Brici!
Kitul de lucru: șurubelniță, patent, lavete, mănuși. De ultimele mi-am amintit după ce am terminat partea cea mai grea… (manichiura (NU) rezistă! )
Acțiunea nasoală: Încep cu demontarea defunctului. Șuruburi ruginite. Filet de plastic blocat. Poziția corpului nepovestibilă, târâș, sucit, contorsionat pe dedesubtul amicului-nostru-de-toate-zilele. PATENTUL, frac-su șurubelniței. Din multe belele te scoate. Cam așa și acum, când deja mă gândeam la o pânză bomfaier… (ce-o fi ea…). Face ăsta micu treabă bună, scot șandramaua veche, fericită de ispravă. Mă apuc de rejuvenarea și dezamorsarea ariei, atac cu spray-uri emoționale, cu lavete (iar am uitat de mănuși)… Gata!
Rejuvenare cu bâzdâci: Loc fain pentru colegul nou! O frumusețe marină cu nisip în ochi, cu scoici, … o poveste, nu alta! Montez, mă ridic (amețită de tot) să admir lucrarea. Belea! Colacu e mai scurt, fir-ar standardu să fie, îl returnez, îl demontez, îl exorcizez….
Zenul redobândit: Șezi blând fimeie… Agitația cât casa, din nou analiză de caz. Zbang! pun oval peste oval sa văz și io diferența, nu-i! Ei, drăcie! S-aprinde becu! Mi-amintesc de șmecheria cu răsucit articulațiile de prindere, taman peste cap.

Acțiune finală: Deșurubat. Demontat. Redirecționat articulațiile. Remontat. Victorie!

Epilog: Meșterul așază uneltele în paporniță, eu l-am plătit și răsplătit cu un păhărel, după tradiție.

Zicala: Nu vă pierdeți cu nervii, nu vă dați răniți, nu disperați! Continuați! 😀

Publicat în Senzorina | 1 comentariu

Şurubăreala şurubăresei…

Motto: Cine-o pus şurubu-n drum, ăla o fost om cu cap.
              Cine are şurubelniţă are parte!
Mai povestim uneori despre frilensăr* și cam ce face în pauzele de lucru. Îşi dă singur/ă altceva de lucru. În speță atribuțiuni administrative. Pe principiul: o activitate suplimentară pe zi face bine la minte şi la trup (sau cum să scăpăm de stimabilele vase şi rufării de spălat), mi-am propus să rezolv o hibă mai veche. Timpul e cam grăbit…
Pauza de lucru în ziua cu pricina însemna un ceas. Fix cât aș fi putut opta pentru: o umblătură în scop administrativ/ căscat gura prin târg/ cumpărat d-ale gurii/ citit în maşină… Am decis: la vânat de accesorii pentru mobilier. Vă explic.
Mânerele unui dulap (plastic, cam subțire) după al doilea/treilea montat-demontat, au cedat psihic. S-au rupt în 14, simplu. Nu-s nici eu cea mai atentă, fii-miu așijderea, nu neg. Aşadar, cu ruleta în poşetă, cu temele de casă scrise (distanţa dintre găurile pentru şuruburile mânerelor MĂ-SU-RA-TĂ, notată pe bilețel). Mândră-n tăte de așa elan, merg la magazin și solicit, sigură pe mine:
– Aș dori niște mânere de dulap cu distanţa dintre găurile şuruburilor de 13 cm.
Avem de 96, de 128, de… Sigur aţi măsurat bine?
– Doamnă, întreb serioasă, în cm sau mm?
– Milimetri!
– A, bine, atunci 130 mm.
-Avem numai de 128. Sunt standard. 
Băi, să fie, standard și astea? de 128 deci! Aleg designul, cu una bucată model uzat la poșetă pentru verificare, noul mâner delicat și rezistent (cum altfel!). Calculez în gând câte bucăți am nevoie, iau factura şi tule-o la montaj!
Arma din dotare, miștoaca din imagine: o multifuncţională cu 6 capete. ŞURUBELNIŢA. Musai-have în trusa casei. Cică nu ai nevoie de instruire pentru manevrare. Hop și eu precum Xena față cu inamicul, montez vârful în cruce potrivit şi pe cai! Primul mâner, montat brici! Norocul începătorului.
Sfat: Dacă nu ai apucat să faci ordine în hainele de vară-iarnă, uite cum faci treaba asta ad-hoc! Scapi căpăţâna de şurubelniţă printre haine. Parcă o-nghiţit-o ist balaur de dulap, ia-o de unde nu-i! Pacheţel de primăvară, la schimbarea garderobei sau te pui pe scormonit printre haine. Mă scarpin nervoasă în creştet, dau din umeri şi purced la lucrul meu, montez alt vârf să nu pierd vremea.
Între timp… La al 2-lea mâner zici că-mi spumega ficatul: distanţa dintre şuruburi nu dădea bine cu găurile din ușile dulapului. La al 3-lea, m-am prins (greu) că dacă le înşurubez eu niţel manual înainte de a pune unealta la treabă, merge brici şi unealta vine cu finisajul. Pfii la al 4-lea, maestră!
Când să mă împăunez mai bine, ajung la mânerele de la sertare. Acolo distanţa e de 127,89… acu-i circul! asudat, vorbe bune, scuipături… Noroc că nu am aruncat șuruburile vechi. Acu doară nu era să mă mai pricep să cer la magazin și șuruburi măsurate pentru sertare. Împins nițel șuruburile de la mânere decedate, pe diagonală (o forțare a standardului cum s-ar zice). Nene, ce frumos lucesc micuțele!
Îl strig pe fii-miu, ocupat cu căştile pe urechi, să mă laud. S-a speriat că urlă mumă-sa din dormitor: s-o fi lovit săraca, iar umblă cu vo „armă”. Mă felicită: „bravos, da ce era aşa de greu?” Bărbații ăștia…
Dragi domnițe (sau pentru cine e semi-nepriceputean ca mine) când vă cumpăraţi mânere noi pentru mobilier, luaţi măsuri. Și de precauţie! Măsuraţi distanţa dintre găurile pentru şuruburi, aia de la sertare şi cereţi şuruburi pentru de toate. Şi dacă nu aveţi şurubelinţă cu 6 capete, să vă cumpăraţi!
Senzorina şi Şurubelniţa cu 6 capete
*frilensăr – persoană care lucrează de capul său, pe plantația proprie sau colaborator cu alte plantații
Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu