Contraste

Experiențele trăite m-au învățat că bucuriile mici sunt responsabilitatea mea. Aleg să mă bucur. Sau să fiu tristă. E unica formă de libertate care nu costă. Pentru care nu trebuie să mă justific. Prin care nu sunt obligată să mă compar cu nimeni. Sau să fac cuiva pe plac…

Îmi vei spune, poate…

„- Bine, dar, lucrurile nasoale vin din exteriorul tău, pierzi pe cineva drag, o casă, un job, te îmbolnăvești, te rănește cineva. O prostie! ce, eu aleg să sufăr? Nu ține de mine…
– Ai dreptate, tristețea nu ne scutește pe niciunul. Lacrimile nu seacă, oricât le ții sub control, zâmbind prefăcut sub masca de pilule. Fac parte din noi și bucurie și tristețe, parfum și transpirație, oricum o dai.”

Sau vei spune…

– Păi toate bucuriile alea costă. Să îți faci un moft, să călătorești, să oferi, să îți cumperi…
– Da, tu alegi cu ce să te bucuri. Ce te emoționează, ce te împlinește. Să vezi, acum două zile m-au fascinat doi fluturi. Habar n-am dacă erau doi amorezi sau doi frați care se ceartă. Jocul lor m-a impresionat atât de mult și i-am urmărit în liniște, să nu-i perturb. În fața frumuseții pot râde sau plânge de bucurie. E o chestie ieftină, nu?

Și, apoi am plâns și de-o bucurie contrastantă. Un moment prețios, plin de putere. Despre visul  împlinit al Simonei Halep, despre voință, muncă, pasiune. Pe care a  vrut să-l împartă cu noi toți. Un eveniment care a generat concomitent cel mai frumos, curat și decent exercițiu de exprimare a libertății. Un gest de democrație fără injurii, fără violență, cu gânduri simple, firești. E povestea OAMENILOR care mă fac să mă mai simt un pic acasă!

Clic aici: Recorder – despre Simona Halep și despre libertate

fluturiimei

Mă-nclin! Iartă-ne, Simona! Îți mulțumim! E o chestie scumpă, dar merită, nu?

Am repetat „bucurie/(a se) bucura” de 8 ori?

Pe tine ce te face să plângi de bucurie?

 

 

 

 

Reclame
Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Rețetă de aluat

3832versiunea 2.0.1.8

Ingrediente și unelte:

  • copil fraged (1, 2 sau mai mulți)
  • ceaun/cratiță/mediu familiar (la alegere)
  • spatule cu brațe
  • port USB dublu
  • mod activare (Prezență)
  • scenariu (improvizație)
  • sare, piper, îndulcitor natural (după gust)
  • bucurie (cât cuprinde)
  • iubire (fără adaos de condiționări)

Mod de preparare:

Se citesc temeinic  instrucțiunile de folosire. Se ia cu grijă copilul fraged, se așază afectuos în miezul familiei. Se pornește procesul de învățare, reciproc. Vă aflați la prima, a doua sau a treia experiență? De fiecare dată dozajul ingredientelor e diferit și uneltele se adaptează după cerințe.

Se configurează cadrul propice pentru dezvoltarea pruncului, se asigură condițiile optime de mediu, confort și siguranță. Se conectează cablul USB, stabilind legătura afectivă între adulți/copiii mai mari și copilul fraged. Se activează funcția Mod Prezență pentru toți membrii familiei. Mufa de la cablul unității centrale se introduce în priza cu Afecțiune. Cu ajutorul spatulelor cu brațe se amestecă aluatul fraged, calm, cu răbdare, presărând un praf de joacă și de dialog. Prin mângâiere, alint, zâmbet și cu vorbe sau cântec. Se condimentează, după gust, cu iubire fără adaos de condiții sau sentimente artificiale. Se frământă cu încredere și se lasă la dospit.
Pentru ca aluatul să crească fericit… luați…

Chiar credeați că vă scriu o rețetă de crescut copii? Ați mușcat din aluat? Ei bine, vă dezvălui că nu știu niciuna. Cum nimeni nu cred că știe. Dar pentru că prezentul e cel în care copiii se cresc prin rețete de „parenting”… mă tot frământă și pe mine gândurile, grija, dilemele: cât de părinte, cât de mamă și cât de corespunzătoare sunt eu? Perfecțiunea se autoelimină! Teoretic, eu și parenting-ul nu avem contract semnat. Practic, cel mai probabil că găsesc același lipici cu cel din cărți, cu rețete adaptate. Ochiometric. Precum și gătesc. Admir pe cei care gătesc după cantități exacte, au răbdare să le bibilească și să urmeze sfaturile de crescut copii à la carte.

Mestecând practicile în ceaun, am constatat:

Soluția mea de creștere a copilului? Esența e în ceea ce cred eu că fac bine pentru fericirea lui, nu pentru a mea. Rețeta mea de iubire? Nu-i dau să mănânce brânză cu struguri, că-mi place mie, ci șnițele, că-s favoritele lui. Proces de învățare continuă? Puterea de a-i accepta gusturile, de a-i da dreptul să aleagă. Și să afle ce-mi place și mie.

Mulți copii luptă pentru a-si multumi parintii, pentru a le satisface propriile vise, neîmpliniri, gusturi. Mulți părinți luptă pentru a se ridica la înălțimea pretențiilor copiilor lor, adesea peste ce-și pot permite. Astfel că mâncarea se arde pe foc, priza scoate fum de nepăsare, de ignoranță, de lipsă de respect. Greșești cantitatea de drojdie și pâinea crește prea mult și dă pe dinafară… Pui prea puțină și nu creste suficient. Ne prindem cu mâinile de tâmple, câte miligrame am scăpat în plus, în minus… Copii care devin prea repede adulți pentru a oferi sprijin… Copii care nu „cresc” responsabili niciodată… Cum să fii perfect… ce cale de mijloc?

Cu iubire, încredere în forțele tale, în puterea copilului tău, după jde mâncăruri arse în mod repetat, poți născoci rețeta potrivită vouă. După gust, miros… simțire!

Recomandările mele după eșecuri și reușite „bucătărite”:

Ai curaj sa îi ceri iertare copilului tău când o sfeclești. Îmbrățișează-l oricât de des (mai puțin în public în cazul adolescentului). Spune-i des că îl iubești. Spune-i când și de ce greșește, când îl prinzi că minte. Laudă-l pentru ce face bine, nu doar când e genial. Povestește-i din greșelile tale și ce te-au învățat. Oricum o dai tot pe ale lui le va face și… fără ele, nu va crește firesc. Nu te oferi să le preiei în locul lui, nu-i face temele, nu-i duce tu șosetele la coșul de rufe. Iubește-l și asta va oferi și primi mai departe.

Pentru un plus de savoare, combinația se servește cu o conversație neregizată:

Alo, copile, pe unde ești? a plouat puternic, unde te-ai adăpostit?
– Sunt bine, mama mea, frumoasa mea… am treabă, joc baschet, haide… (râde, știe că mă încrunt)
– Stai, stai, nu închide… ai vazut curcubeul? (mă încrunt da-mi trece)
– Îl văd și acum și în fiecare secundă a vieții, haide pa! te iubesc, mama! (râde)
(Zâmbesc holbându-mă pe cer la curcubeu).

Să aveți poftă!

 

Publicat în Senzorina | 1 comentariu

Feminoia©

Dragă femeie, adesea ai momente în care nu înțelegi ce ți se întâmplă ție sau prietenei, mamei, surorii tale…
Dragă bărbate, adesea ai momente în care nu înțelegi ce i se întâmplă iubitei, prietenei, mamei, soției, surorii tale…

Ai dori să pricepi, să ajuți, să ierți, să nu fugi, să dăruiești, să ceri, să primești. Nu găsești mereu soluții, nu știi motivele sau când e momentul oportun. Că ești Bărbat sau Femeie! Iată o explicație experimentată pe piele proprie. Muierea din mine, din tine, din ea…  suferă de:

Feminoia© = afecțiune cu ușoare similitudini cu „paranoia”, specifică femeilor. Se manifestă prin logică suspicioasă asupra faptelor, asupra detaliilor comportamentale ale persoanelor (în speță de gen masculin); prin cumul de griji, preocupări, neliniști, supoziții, superstiții în privința tuturor celor apropiați, până la străinii din mediul lor; prin iluzii optice, olfactive, emoționale și confuzii sentimentale care le modifică în mod evident și acut stările; prin exagerări voite la adresa marilor lor iubiri (inclusiv/mai ales copiii); prin suferințe greu de dus sau de înțeles pentru orice altă creatură terestră; și nu în ultimul rând prin bucurii gigantice, pe care le pot pricepe doar extratereștrii.

Toate acestea survin când muierea își scuipă năduful, își urlă nemulțumirea, se manifestă direct. Dar la fel de repede își umple pieptul din nou cu tine, bărbatul din viața ei. Preaputernicule, nu uita că ori de câte ori o apucă feminoia, tot ea e cea care iubește cu foc, muncește cât doi la un loc, dăruiește cât nu ai tu timp să te bucuri și primește darul cu sufletu-n cerul gurii.

Așadar, fiecare bărbat care acceptă, observă ce înseamnă EA și este prezent în trăirile ei, în ciuda celor de mai sus, merită la rândul lui să fie prețuit.
Și ca să celebrăm deopotrivă, iată câteva exemple dintre cele mai simple și mai frumoase iubiri dintre el și ea.

Top declarații de dragoste:

  1. Cea mai frumoasă manifestare de iubire și libertate a unei femei față de ea însăși: un copac pe bicicletă desenat în cerneluri direct pe pielea ei.
  2. Cel mai frumos compliment al unui băiat către mama lui: „Ești frumoasă pur și simplu, mai ales cum ai tu tot timpul grijă de mine!”
  3. Cea mai frumoasă declarație de iubire a unui bărbat de succes către o femeie: „Ei nu știu că în spatele meu ai complotat tu cu gândurile tale bune!”
  4. Cea mai frumoasă declarație de dragoste a unei femei față de un bărbat: fără tine nu aș avea atâtea trăiri, m-aș aplatiza în prea-multă liniște, m-aș topi de plictis, aș conduce două mașini în loc de una, aș avea bicepșii multiplicați, aș găti fără gust, aș uita de dichis, n-aș învăța ce frumoasă sunt!
  5. Cea mai frumoasă…. (adaugă declarație ta de iubire față de corespondenta/ul inimii tale)

Dragă bărbate, ai înțelegere pentru Ea, de câte ori o uiți, enervezi, nesocotești, neglijezi, rănești… Ai grijă de EA!

Dragă femeie, ai înțelegere pentru El, ori de câte ori îl subestimezi, cicălești, zăpăcești, forțezi, rănești… Ai grijă de EL!

Așa cum ai grijă de TINE!

 

tree girl

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

Born to be free

Cică mersul pe bicicletă rămâne întipărit în memorie și te descurci peste 20 ani, dacă te reapuci. Rămâne să încerc. Am probat cu patinele de gheață, a funcționat. Iarna când ninge cu fulgi din ăia mari pufoși, îți vine să copilărești și să-i prinzi în palmă sau pe limbă. Și asta a funcționat. La fel se întâmplă cu pasiunile din adolescență sau din prima tinerețe. La unele renunți, pe altele le păstrezi în sertar sau libere, le mai dai frâu individual sau între prietenii tot mai puțini, care au aceleași interese.

Nostalgici sau umblând la sertarul propriu, o gașcă de oameni mișto (profesioniști sau amatori), legați prin aceeași pasiune pentru muzica rock au copt un eveniment-concert. O retrăire a rock-lui anilor ’90 din Bacău. O poveste despre noi toți cei care umblam cu jeansii rupți (iată acum sunt în tendințe), ascultam rock și încă mai mișcăm ceafa din reflex la câte un vers amintit… O perioadă de manifestare rebelă, de intensitate și libertate pe care ni le mai activăm mai greu azi, copleșiți de responsabilități și alte preocupări. Trei trupe ale vremii, oameni sosiți de prin lume, pe unde s-au împrăștiat fiecare cu viețile lor. Împreună cu trupe noi și adolescenți.

Despre protagoniști sau desfășurarea evenimentului găsiți prin presă, în rețelele sociale. Eu vă voi spune despre trăirea mea, poate și a multora din cei prezenți. Despre mine cea de demult și despre mine copilul-părinte de acum. Despre amuzamentul cu care am regustat o bucățică din nebunia de altădată. Unii au simțit nostalgie. Alții bucuria revederii. Sau surprinderea primei participări. Începuturi de drum ale noii generații. Biletul cel mai de preț al unui eveniment-reuniune este tocmai schimbul de experiențe. Bucuria de a cânta/asculta. Și de a vedea tinerii care continuă acest drum.

AZI (prezentul fără ore) am văzut mame care acum 20 de ani nu s-ar fi gândit să vină la concertele fiilor lor rockeri și bucuria că acum sunt în fața scenei. Prieteni, familii, foști colegi de trupe. Foste iubiri. Prieteni de demult, prieteni noi. Tați și fii/fiice pe aceeași scenă. Prieteni care au revenit dintre îngeri din iadul de la Colectiv. Sau îngeri care ne veghează de undeva departe și care ar fi tare mândri să fie acolo cu ei, să aplaude.

Vă amintiți de certurile de la chefuri, rivalitatea dintre găști, fetele cele mai râvnite, gecile de motor invidiate… Zâmbiți, nu? Sau poate ridicați din sprânceană?  În bucuria de azi nu mai încap încrâncenare, mânii, rivalitate, discordie, îngâmfare… aparent importante la 15-20 de ani. Azi e despre pasiune, muzică și continuare. Copiii care împărtășesc aceeași pasiune pentru rock au parte de experiențe care topesc limitele de vârstă și de distanță. E îndrumarea potrivită de care noua generație are nevoie. Mulți dintre noi suntem acum părinți și cel mai bun lucru pe care îl putem da este să le fim aproape în ceea ce fac de plăcere. Mergem împreună la concerte rock, la teatru, la film, la distracție. Ne mândrim când ei sunt protagoniștii scenei. Ne dorim ca ei să cânte, să danseze, să creeze, să alerge, să înscrie goluri… după propriile dorințe. Pasiunea se poate transmite sau din ea pot învăța cum să o primească pe a lor în inimă. Așa vor fi mândri la rândul lor de ceea ce au făcut de drag și vor zâmbi fericiți la realizările copiilor lor.

Spiritul tânăr și copilăreala din fiecare din noi e darul unic pe care nu ți-l poate lua nimeni. E un soi de body language cu care putem comunica între generații fără să ne împiedicăm în diferențe și limitări.

Putem accepta/adopta noile tendințe și gusturi ale tinerilor. Și ei pot înțelege plăcerile noastre nostalgice. Ba mai putem purta plete sau pantaloni de piele și la 40, 50, 60 de ani… Fără să fim ridicoli, fără să ne pese de prejudecăți.

Mersul pe bicicletă și pe patine se reamintește, fulgii mari de zăpadă se pot prinde pe limbă. Părinții, bunicii, prietenii-adulți pot să se bucure și să fie împreună cu copiii/tinerii în același loc. Rock on, oameni buni!

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

Răbdări

Citeam un articol despre îngrijirea corectă a orhideelor. Niște minuni captive în apartamentele și birourile noastre. Zâmbind trecătorilor de la ferestre. Abundente. Perfecte. Aproape ireale. Le pipăi să te asiguri că nu-s de plastic.
Zice…. ghivecele trebuie să fie transparente, că le place atâta… apă, când poftesc ele când simți tu (gazda) că a scăzut nivelul. Ba că poziția, lumina, punctul cardinal… colțul feng-shui și tot așa. Interesante ființe. Delicate și hotărâte deopotrivă. Faci ca ele ori nu vezi picior de boboc în fereastră.

Așa decisă e și mândra mea liliachie. M-a lăsat vreun an de zile să mă întreb dacă din cioclejele uscate și rădăcinile îmbârligate prin ghiveci are de gând să mai scoată vreo vorbă. Cum eu de fel sunt nițel dezorganizată sau grăbită, am îngrijit-o ochiometric.

A zis ea să-mi dea o lecție despre răbdare și să mă potolesc odată cu așteptările și condițiile prestabilite între patru pereți: într-o dimineață m-a pocnit cu un număr maaare de boboci. Mi-am pus ochelarii, am făcut zoom și am urmărit atentă, zi de zi evoluția. Cu nodul lui Adam în gâtul Evei, tremurat, gogâlț pe sec.

O creatură captivă în habitatul meu încorsetat de pereți îmi predă mie lecția libertății! N-a dat o frunză uscată pe dilemele mele sau pe lipsa-mi de rigurozitate. Și-a încolăcit tulpinile după plac. A lăsat boboc după boboc să inspire din rotocoalele solare. Prin fereastră. Timp de vreo lună m-a ținut spectator.

Într-o zi am găsit prin piață crizanteme. Galben-aprins,  miros ușor amărui, a frunze de nuc. Florăreasa mi-a spus că țin mai mult dacă le opăresc ușor codițele. Alți cavaleri captivi, tăiați de pe lista renașterii, pentru a-mi gâdila mie retina vreo săptămână.

Ființe evoluate, noi, Oamenii, suntem echipați cu muulte așteptări. Majoritatea mai gogonate decât putem duce. Și cu Răbdări. Pe acestea din urmă le primim ca să învățăm cum să le „suferim” pe primele (a se citi acceptăm). Sau cum să nu le mai „suferim” (a se citi să nu mai tolerăm). Ca niște spețe care zac tipărite în sertarul încuiat. Am pierdut cheia și le aud cum ronțăie din lemn, din hârtie, încercând să iasă din strânsoare.

La micul dejun am ronțăit din așteptări. Au gust amar, ba ușor acru, de grapefruit necopt. Am strâns tare din pleoape să le rabd. Și să le șterg din memorie cu buretele de vase. Să fac loc gusturilor firești, aromelor vesele.

Apoi am tăiat conștiincioasă o felie de răbdare. Hmm… întâi acruță, apoi dulceagă, ba nesărată, apoi cam iute. Dar parcă nu amară. Am tăiat bucăți mărunte și le-am amestecat și ce să vezi? Împreună au căpătat gustul potrivit. Cu castronul plin m-am întors la fereastră.
– Vrei să guști?

 


„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Sfântul Apostol Pavel

 

Publicat în Traista cu fel de fel de bucurii | Lasă un comentariu

Pădurea tatuată

Motto: Acesta este un îndemn, o invitație la decizii conștiente. Povestiți mai departe!

Obiceiul Traistei este să vă împărtășească bucuriile pe care le descoperă cu ochii sau cu sufletul. Suprinzătoare sau din cele mai simple. Azi Traista e puțin mai sobră. Vă aduce aminte despre o frumusețe crestată/sfâșiată/ciopârțită.

Printre bucuriile Traistei se numără haihuiala prin păduri, dealuri, munți, cu prieteni. Îi mai zice trekking, eu îi spun umblat pe coclauri. Cu care, personal, îmi umplu bateriile pentru câte o nouă șarjă de muncă, de viață, de tumult urban.

Deunăzi, am pornit la pas pe un traseu ușurel – în zona Neamțului (între mănăstirile Bisericani și Neamț). Mereu ofertantă, pădurea dinspre munte te suprinde cu renașteri din piatră seacă, peisaje de acuarele, microființe colorate, bâzâitoare și oameni ai locului. Te rupi pentru câteva ore de scena urbană, de parcă nu ar exista decât prin bateriile externe, prietenii timpului și ai fotografiilor (îmi recunosc meteahna, dar preferabil să „inhalați din priviri” tot ce vă pică la drum).

În 6 km străbătuți prin pădure, la fiecare sută de metri, am remarcat cu tristețe, cum de zeci de ani, ființa umană a simțit nevoia să împărtășească posterității: trecerea lor pe acolo. Cu un marcaj ilegal, imoral și ireparabil. Scrijelind cu brutalitate în coaja copacilor. Numele lor. Al iubitei. Al prietenului. Anul. Durerea lor. Bucuria lor. Inconștiența lor. Boala lor… și cine mai știe câte… „Opere” de prin 1955… 1970…1999… până în prezent… Ca o arhivă cu dosare vii.

Am făcut și conexiunea cu apropierea de sanatoriul de boli pneumologice, de unde (cel mai probabil) bolnavii internați pe termen lung, în lupta lor cu boala au ajuns să-și înscrie durerile așa… Sau pur și simplu turiștii zonei… Încă mă mai doare cum OMUL, ființa superioară, cu putere de decizie, cu liber arbitru și dotat cu rațiune are inima să sfâșie o altă ființă, lipsită de apărare în fața creației primitive.

O pădure tatuată! mi-am șoptit amar… Copaci care au continuat să crească semeți, purtând urmele despotice. Cu verticalitate. Inel după inel. Cu puterea de a se obloji cu leacuri proprii. Rănile s-au extins și cicatrizat cu trecerea anilor. Literele și cifrele s-au lăbărțat. Unele s-au umplut cu verdele mușchiului care pansează „pielea” copacilor:
– Omule, te iert, eu rezist și găsesc o cale… tu nu mai ești ce erai…

Eternele sirene pe care cei curajoși și le tatuau (lipsiți de imaginație) pe brațele păroase și brute. Ei bine, da, am dat și aici de o sirenă! Antiteza tuturor bucuriilor naturale.

Fac involuntar comparația cu un tatuaj pe piele. Care este o alegere conștientă, provenită din bucurie, din tristețe, motive personale perfect de înțeles. A OAMENILOR. O poveste aleasă, gândită, desenată pe epidermă. Care nu se mai șterge și face parte din acea persoană. Frumos, nu?

Oare, tu, OMULE, care ai ales să tai în coajă vie, te-ai gândit dacă și copacului îi place metafora ta? Dacă e pregătit să îl doară atâția ani? Dacă, în mod brutal, ai primi același tratament? Fără să alegi tu modelul?

Dragi prieteni ai Bucuriilor, povestiți alor voștri, îndemnați-i să ia deciziile doar pentru ei. Să protejeze ceea ce tot ei vor folosi. Avem deja la îndemână darul lor: HÂRTIA. Acolo puteți scrijeli cuvinte în voie. Și mai mult de atât, tehnologia!

Caligrafiați conștient!

Publicat în Traista cu drumeții | Lasă un comentariu

Cafea de luat la drum

Cauți un pretext. Să te scoți din amorțeală. Să scapi de rutină. Să uiți de vreo amărâtă de durere. De dinți, de stomac, de suflet. Vreuna care nu-ți dă pace, te bagă-n anxietăți dilematice. În căutare de soluții. Răspunsurile par că nu există pe nicăieri. Și… mai ales nu la tine în ogradă. Că doară cum să știi singur(ă) rezolvarea tuturor problemelor tale?! Nu ești de toate într-una. Nu te pricepi la orișice. Nu știi de unde să pornești, la cine să apelezi… și-ți mototolești creierul până se oftică pe tine de atâta zarvă: Auzi, șefa, dă-mi o pauză, mi se cam fâlfâie de x-urile și zet-urile matale!

Chit că mai ai de lucru, sau că ai multe de purtat pe umeri, de menținut coloana fermă, că trebuie toate făcute azi! urgent! Ți se pare cunoscut? te zgârie?
Ușor de zis, greu de făcut same old bullshit ca să zic așa… Iete te „enervezi” ca mine,  lași totul baltă un ceas! Baltă și la propriu, că merge și pe timp de ploaie! Opresc  la magazinul de cafea-de-luat-la-pachet: aleg una bună „cu spume ” pentru mine, creierul meu agitat și pe gustul inimii, fără să intre în tahicardie.

Ne-am luat astfel tălpășița (noi, adică eu, creier nervos, suflet agitat, inimă în dileme și cafea pentru toți coechipierii menționați). M-am depărtat un strop de oraș în căutare de AER. Pe un drum cocoțat, cu niscaiva noroi dar cu un miros de iarbă proaspăt cosită am răsuflat. M-am așezat pe iarbă, cu zama călduță și o cărțulie rătăcită în poșetă, care s-a dechis la o povestioară:

O fetiță cam cuminte pentru gustul vremurilor se juca, adesea chiar și singură, cu păpușile: le înșira în bănci ca la școală, le citea povești, le dădea teme. Deși părea retrasă, se împrietenea ușor cu ceilalți copii. Le dădea mereu crezare și, adesea, o răneau cu micile lor răutăți. Nu cerea mare lucru nici de la părinți, se sfia să le spună că își dorește mult de tot o bicicletă nouă. Era bucuroasă și cu cea veche, dar una arginitie era visul ei. O tot desena pe caiete, pe foi și se visa hoinărind pe ea.
Niciodată nu s-a considerat prea frumușică, de aceea, când a mai crescut, a preferat să își ascundă pulpele sub pantaloni. Piesa vestimentară favorită. Detesta sandalele. Și orice încălțăminte decupată. Mai puțin balerinii de lac și rochița de tul mov, de la prima serbare.
Părul tuns foarte scurt îi dădea un aer ștrengăresc. Îl detesta.
În vacanțele de vară a început să joace fotbal, o echipă de băieți și fete laolaltă, ea pe post de portar. Dar nici atunci nu i se părea că se cade să urle prea tare. Așa cum nu se pisicea pe lângă ai ei să-i cumpere o biclă nouă. Apăra binișor mingea în poarta marcată de doi țăruși de lemn. Se cățăra în copaci și niciodată nu se plângea de juliturile care îi acopereau genunchii. Șosetele albe trei sferturi nu mai făceau minuni sub sarafanul-uniformă.
Mereu făcea ce i se spune, aparent îmbufnată și necomunicativă. La joacă prelua ba rolul de mamă, ba de tată, ba de șef de trib, după cerințele hoardei de mici tătari.
În plină adolescență, toate s-au sucit. S-a răzvrătit. Așa a crezut cel puțin… Și-a lăsat părul lung, a purtat doar jeans zdrențuiți sau mai apoi fuste ce-i dezveleau genunchii.
Neîncrederea devenise o prietenă de taină. Tăifăsuiau și ascundeau mereu câte ceva. Ba genunchii, ba sânii, ba sufletul încărcat, secrete păstrate cu sfințenie și promisiuni ca între două surori de cruce.
Tânăra femeie a uitat demult de bicla mult visată. A pornit alandala prin viață, de multe ori cu reușite, însă rar și-a amintit de vise. Poate chiar a uitat de ele. S-a cufundat treptat într-un amestec dulce și tulbure de iubire, bucurie, împliniri mici, mari, lovituri și autoînvinovățiri dilematice… Viața de adult!
Într-o noapte a visat fetița cu părul lung, buclat, îmbrăcată în rochița mov de tul, cu centură albă și balerini moi. A luat-o în brațe și i-a șoptit la ureche:
Ne luăm bicicleta argintie! Vom fi libere să hoinărim pe unde poftim!
Femeia s-a trezit din vis și și-a scuturat umerii. De poveri. Șuvițele vopsite miroseau plăcut a iarbă proaspăt cosită. Pe balcon, o bicicletă argintie aștepta următoarea drumeție…”

Au început să zbenguie mesajele de e-mail pe telefon, m-am scuturat de iarbăși și am pornit spre casă. Am reintrat cu toți coechipierii mei în ritmul urban. În coșul de cumpărături am pus și trei ghivece cu lavandă, un set de șpacluri și o pastă de reparații. Habar nu aveam ce voi face cu ele! După lucru, m-am pus pe meșterit: am plantat firele de lavandă într-o jardinieră nouă. Am răsturnat de vreo trei ori pamântul pentru flori din punga prea mare. Stângace, am răzuit pereții scorojiți cu șpaclul și m-am apucat să acopăr găurile săpate de ploaie cu pasta cu pricina. Am modelat acolo ca un copil care amestecă o plastilină. Amuzată, am strâns mizeria de pe urma jocurilor mele. Norii de apus au țopăit și ei și mi-au atras atenția în oglinda lată a șpaclului. Ne-am zâmbit.

Cafeaua și-a făcut efectul. Balastul e strâns și lăsat dincolo de prag. Creierul s-a potolit din bombănit. Iar inima bate ritmic. Fără să schimbe des vitezele. Consum la drum întins: 5,2 litri de împăciuire la suta de km de dileme. Refill!

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” (C. Brâncuși)

 

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu