Castelul Electric

Tradiția spune că în fiecare an Traistacubucurii și Bucatarul leneș pun de-o tabără de vară. Unesc birourile și rețetele de trai și iese… mereu vo zamă bună… că tot nu se satură! Tabăra de anul acesta s-a lipit cu festivalul Electric Castle de la Bonțida, în apropierea Clujului. Apăi, da, tot Cluj! Pentru care sus-numitele s-au orientat de prin iarnă cu achiziția de bilete „păsări timpurii” (early bird vasăzică). În căutare de bucurii și bunătățuri!
Ca o capricoarnă moldoveancă sadea, Traista a cârâit nițel la posibilitatea participării la asemenea adunare. Că prea electronică. Ba prea pentru juni. Ba departe. Ba scump. Eh știți voi: listele inițiale ale moldovencei prevăzătoare. Cum a ajuns în ograda Castelului Banffy, au luat-o la fugă toți piticii din creierul dânsei.
Treaba e că eu am ajuns la ediția 5, când multe lucruri s-au extins/îmbunătățit/împodobit. Bine am făcut. Pentru că, spre miezul Bucuriilor, e primul an în care n-o plouat! Păi ploaia era parte din peisaj! Vă dați seama că mi-am făcut lecțiile și am plecat de acasă cu cizme de cauciuc, pelerină de ploaie. Evident… la plecare am uitat toate articolele vestimentare superioare mai groase, respectiv cu mâneci lungi. Noa, m-a împrumutat colegul Bucătarleneș. Am suportat fashionistic lipsa sfertului de mânecă și lungimea hanoracelor. Așe suntem de faine, vă spun! 😀

Înainte de intrarea în incinta castelului/festivalului, bâlciul satului comerciant (masiv) pe vreme de festival te izbește grav. Auditiv, olfactiv și vizual. Și-a adus Traista aminte de taberele de liceu pe la Costinești (never again :), dar dacă stomacul tău avea nevoie de un refill ieftin, acolo te duceai. Nu recomand, desigur! Mai bine un cartof/calamar prăjit cinstit decât un mic dubios! (ai auzit, fiule? 😛)

Odată înfiptă pe mână, brățara roz cu cip mi-a urmărit tot traseul: ce-am halit, ce-am beut, ce-am cumpărat, cu ce m-am distrat, pe unde am ieșit – un GPS pe banii mei, nu puțini. Dar m-a scăpat de grija negăsirii portofelului prin paporniță. Mirobolant!

Tarlaua imensă pe care se întinde întregul bal m-a lăsat cu gura căscată: până la prima bere rece, la 12 lei paharul. De atunci am închis gura și am zâmbit tâmp 4 zile. De bucurie. Mișunând între scena principală, scena Hangar (bună de adăpostit la o adică de ploaie), zona de băgat la stomac, sala cu joculețe 3D, zona de shopping cu produse fashion, handmade, zarnacadele pe toate gusturile, unele chiar rafinate.

Ce mi-a plăcut: Atmosfera. Energia. Oamenii. Scenele. Muzica (selecția pe gustul meu și diversitatea neașteptată). Daaaa, rock included! Haleala în stil vacanță. Faptul că nu scoți portofelul să plătești și nu trebuie să ții minte câți bani mai ai. Curățenia. Organizarea spațiului și utilitățile posibile în contextul dat. Creativitatea.

Ce-a sunat cel mai mișto în capul meu: Coma, House of Pain, Architects, Am fost la munte și mi-a plăcut,  The Mono Jacks, Subcarpați, Șuie Paparude,  Nero, Franz Ferdinand (ce am apucat doar)

Ce m-a „dat pe spate”: Scena principală (ecranele laterale + efecte + show vizual + sunet). Mulțimea de oameni care zâmbesc, spun mulțumesc, te rog și își cer scuze pentru un cot atins. Diversitatea.

Ce „nu m-a dat pe spate”: tura asta nu bombănesc, că-s la prima ediție, oi găsi cusururile la anu!

Ce m-a impresionat/emoționat: lume care știe versuri + fani veniți de departe uneori pentru o trupă + familii cu copii mici, bebeluși în portbebe, cu căști antizgomot pe urechi.

Pentru cine e : pentru toți mofturoșii, nepretențioșii, haioșii, nebunii frumoși, potoliții, calmii, nervoșii, junii, așezații, copiii unora dintre cei de dinainte și mulți alții…

De ce mai vin: ca să nu vină ploaia din nou la castel 🙂 și să mă bucur din nou de ciubote cu pantaloni scurți, de muzichie și de suprize noi și să scormonesc locurile pe care le-am ratat anul ăsta din lipsă de timp, organizare individuală sau lene.

Ce-am făcut eu cel mai bine: mi-am luat copilul-în-prag-de-adolescență cu mine (cum nu aș fi visat eu vreodată să pup la vârsta aia)

PS: Aceasta nu este o cronică de festival. Sunt trăirile, gusturile, eventual recomandările personale ale Traistei.
S-aveți cât mai multe bucurii electrizante pe unde alegeți să vă conectați!

 

Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

N-ai nevoie de foarte multe…

ca să fii fericit, zice Cântecul

Zău! e o duminică mohorâtă, dar destul de caldă, cu toate migrenele cauzate de presiunea atmosferică (pe cine să dau vina!). Și tocmai am vizionat filmul „Sieranevada” în regia lui Cristi Puiu – recunosc, cu efort de răbdare pentru durata și povestea statică. Dar m-a pus pe gânduri.
Cum că fiecare dintre noi credem că nu avem ceea ce ne dorim. Fie tânjim după activități mai intense, mai atractive, după avuții, după parteneri ireali (a se citi ideali, aka inexistenți), după familii și prieteni în număr mare. Sau taman pe dos, după liniște, în cazul celor mulți. Recunosc că adesea îmi doresc câte ceva din ceeea ce pare că nu am. Și mă frâmântă. Și mă mâhnește. Și mă enervează.
Recunoști și tu? Te provoc, prietene, la un dialog sincer cu cel din oglinda ta. Am curajul să spun că mă cert adesea cu cea de la mine din oglindă. Atunci când, mofturoasă, supărată, îngândurată, tristă, îmi spune că lumea e mică, dură, plină de greutăți și de motive de oftat. Sau de singurătate. Am atins un ciob ascuțit!?

Copii, părinți, prieteni, frați, colegi, parteneri, tot noianul ăsta de „împrejur” al tău devine adesea ceva îndepărtat. Oricat de mult am, resimt uneori solitudinea/lipsa/dorul. Și pun pariu că și tu o simți. Cu toate fotografiile zâmbitoare și armonia de prin haine.

Azi am pornit gânditoare pe străzi. Cu povestea filmului de mai sus în minte. (O familie numeroasă, contextul unui parastas, probleme interne, cuplul, mătușile, mama, tradițiile, înjurăturile, nemulțumirile… tipic și nimic anormal). Și mă gândeam: când îți lipsește tumultul nu te-ai putea gândi la imaginea asta? de care nu numai că nu ai nevoie, ci te și agasează?

În drumul meu, o femeie, parcă fără vârstă, vindea lăcrămioare. Cumpăr un buchețel și mirosul lor îmi transferă dispoziția.  Traversez străzi pustii de duminică, din când în când miros din buchet. În curtea unei case cu grădină, o doamnă așteaptă pe cineva la poartă, cu un buchet mare de lăcrămioare pe care îl miroase cu sete. Ne-am zâmbit  când ne-am intersectat privirile și mi-a zărit buchețelul:
– Ei, dar și dvs. aveți!
– Da, sunt grozave, ale dvs. sunt și culese personal!

Ajung în vizită la prieteni dragi, stăm la poveste și primesc în dar un pachet de cafea cu iz de ciocolată. La țanc! Nu mai aveam un strop de cafea acasă. Ești în gandul altcuiva cu un gest, un dar!

Mă întorc spre casă, refăcând traseul străzilor prea liniștite. O pisică neagră, de pe trotuarul opus se pornește să traverseze, dă cu ochii de mine și parcă zâmbind se oprește și se așază pe loc:

  • Treci tu prima, poftește! (pisicile negre sunt la fel de bune și prietenoase, lăsați prostiile)

Pe lângă rondurile cu lalele înflorite, care mai de care mai frumoase, sunt tentată să le fotografiez. Dar mă opresc:
Mai bine le privești!

Un bătrân trece pe lângă mine și, ca și cum suntem vecini sau cunoștințe vechi, mă salută și-mi zâmbește:
– Săru-mâna, Hristos a Înviat!
– Adevărat! Bună ziua!

Cam de câte motive am nevoie să simt și să observ? Ba da! Doare când plângi de dor. Ba da! Arde când (ți se pare că) ești neîndreptățit, singur, marginalizat, mințit. Ba da! Ne trebuie mereu altceva. Și mie!
Dar Azi m-am bucurat de mărunțișuri. Atât!

PS: Ai dreptate, așa ar trebui să fie fiecare zi, buni am mai fi! Dar lucrurile aparent rele le zgândăresc pe cele aparent bune.  Să vă bucurați, de orice!

 

 

Publicat în Traista cu fel de fel de bucurii | Lasă un comentariu

Calmul, colacu’ și patentu’

Leitmotiv: Poate că și pe la voi bate vântu asteniei de sezon! Și vă gândiți cum să mai rejuvenați situația. Să mai scăpați de aspirină, să mai scuturați vreun colțișor, mai o curățenie minimalistă, pre-pascală.
Context: Acestea fiind (mai spre deloc) analizate, zi cu soare, munca gata pe la jumatea zilei… ce-i mișună Senzorinei prin minte ? C-ar fi rost de ceva șurubăreală. Și anume, de schimbat ovalul budei, pe motiv de niscaiva crăpătură și dezechilibru.
Se cuvine să întâmpin primăvara cu armonie!
Acțiune: Măsurători de acasă, cum altfel! Lățime, distanța dintre orificii, tot, tot, ca la carte. Fuga la megamarketul cu orice-de-ale-casei din capătul târgului. Chem meșterul de raion, îl consult în privința utilității, raport-calitate. Rapid comit o analiză Swot. Decid modelul. Și ca să fiu sigură că nu ard gazul la mașină cu încă un drum, cer și asistență tehnică, desfacem produsul, povestim despre montaj. Brici!
Kitul de lucru: șurubelniță, patent, lavete, mănuși. De ultimele mi-am amintit după ce am terminat partea cea mai grea… (manichiura (NU) rezistă! )
Acțiunea nasoală: Încep cu demontarea defunctului. Șuruburi ruginite. Filet de plastic blocat. Poziția corpului nepovestibilă, târâș, sucit, contorsionat pe dedesubtul amicului-nostru-de-toate-zilele. PATENTUL, frac-su șurubelniței. Din multe belele te scoate. Cam așa și acum, când deja mă gândeam la o pânză bomfaier… (ce-o fi ea…). Face ăsta micu treabă bună, scot șandramaua veche, fericită de ispravă. Mă apuc de rejuvenarea și dezamorsarea ariei, atac cu spray-uri emoționale, cu lavete (iar am uitat de mănuși)… Gata!
Rejuvenare cu bâzdâci: Loc fain pentru colegul nou! O frumusețe marină cu nisip în ochi, cu scoici, … o poveste, nu alta! Montez, mă ridic (amețită de tot) să admir lucrarea. Belea! Colacu e mai scurt, fir-ar standardu să fie, îl returnez, îl demontez, îl exorcizez….
Zenul redobândit: Șezi blând fimeie… Agitația cât casa, din nou analiză de caz. Zbang! pun oval peste oval sa văz și io diferența, nu-i! Ei, drăcie! S-aprinde becu! Mi-amintesc de șmecheria cu răsucit articulațiile de prindere, taman peste cap.

Acțiune finală: Deșurubat. Demontat. Redirecționat articulațiile. Remontat. Victorie!

Epilog: Meșterul așază uneltele în paporniță, eu l-am plătit și răsplătit cu un păhărel, după tradiție.

Zicala: Nu vă pierdeți cu nervii, nu vă dați răniți, nu disperați! Continuați! 😀

Publicat în Senzorina | 1 comentariu

Şurubăreala şurubăresei…

Motto: Cine-o pus şurubu-n drum, ăla o fost om cu cap.
              Cine are şurubelniţă are parte!
Mai povestim uneori despre frilensăr* și cam ce face în pauzele de lucru. Îşi dă singur/ă altceva de lucru. În speță atribuțiuni administrative. Pe principiul: o activitate suplimentară pe zi face bine la minte şi la trup (sau cum să scăpăm de stimabilele vase şi rufării de spălat), mi-am propus să rezolv o hibă mai veche. Timpul e cam grăbit…
Pauza de lucru în ziua cu pricina însemna un ceas. Fix cât aș fi putut opta pentru: o umblătură în scop administrativ/ căscat gura prin târg/ cumpărat d-ale gurii/ citit în maşină… Am decis: la vânat de accesorii pentru mobilier. Vă explic.
Mânerele unui dulap (plastic, cam subțire) după al doilea/treilea montat-demontat, au cedat psihic. S-au rupt în 14, simplu. Nu-s nici eu cea mai atentă, fii-miu așijderea, nu neg. Aşadar, cu ruleta în poşetă, cu temele de casă scrise (distanţa dintre găurile pentru şuruburile mânerelor MĂ-SU-RA-TĂ, notată pe bilețel). Mândră-n tăte de așa elan, merg la magazin și solicit, sigură pe mine:
– Aș dori niște mânere de dulap cu distanţa dintre găurile şuruburilor de 13 cm.
Avem de 96, de 128, de… Sigur aţi măsurat bine?
– Doamnă, întreb serioasă, în cm sau mm?
– Milimetri!
– A, bine, atunci 130 mm.
-Avem numai de 128. Sunt standard. 
Băi, să fie, standard și astea? de 128 deci! Aleg designul, cu una bucată model uzat la poșetă pentru verificare, noul mâner delicat și rezistent (cum altfel!). Calculez în gând câte bucăți am nevoie, iau factura şi tule-o la montaj!
Arma din dotare, miștoaca din imagine: o multifuncţională cu 6 capete. ŞURUBELNIŢA. Musai-have în trusa casei. Cică nu ai nevoie de instruire pentru manevrare. Hop și eu precum Xena față cu inamicul, montez vârful în cruce potrivit şi pe cai! Primul mâner, montat brici! Norocul începătorului.
Sfat: Dacă nu ai apucat să faci ordine în hainele de vară-iarnă, uite cum faci treaba asta ad-hoc! Scapi căpăţâna de şurubelniţă printre haine. Parcă o-nghiţit-o ist balaur de dulap, ia-o de unde nu-i! Pacheţel de primăvară, la schimbarea garderobei sau te pui pe scormonit printre haine. Mă scarpin nervoasă în creştet, dau din umeri şi purced la lucrul meu, montez alt vârf să nu pierd vremea.
Între timp… La al 2-lea mâner zici că-mi spumega ficatul: distanţa dintre şuruburi nu dădea bine cu găurile din ușile dulapului. La al 3-lea, m-am prins (greu) că dacă le înşurubez eu niţel manual înainte de a pune unealta la treabă, merge brici şi unealta vine cu finisajul. Pfii la al 4-lea, maestră!
Când să mă împăunez mai bine, ajung la mânerele de la sertare. Acolo distanţa e de 127,89… acu-i circul! asudat, vorbe bune, scuipături… Noroc că nu am aruncat șuruburile vechi. Acu doară nu era să mă mai pricep să cer la magazin și șuruburi măsurate pentru sertare. Împins nițel șuruburile de la mânere decedate, pe diagonală (o forțare a standardului cum s-ar zice). Nene, ce frumos lucesc micuțele!
Îl strig pe fii-miu, ocupat cu căştile pe urechi, să mă laud. S-a speriat că urlă mumă-sa din dormitor: s-o fi lovit săraca, iar umblă cu vo „armă”. Mă felicită: „bravos, da ce era aşa de greu?” Bărbații ăștia…
Dragi domnițe (sau pentru cine e semi-nepriceputean ca mine) când vă cumpăraţi mânere noi pentru mobilier, luaţi măsuri. Și de precauţie! Măsuraţi distanţa dintre găurile pentru şuruburi, aia de la sertare şi cereţi şuruburi pentru de toate. Şi dacă nu aveţi şurubelinţă cu 6 capete, să vă cumpăraţi!
Senzorina şi Şurubelniţa cu 6 capete
*frilensăr – persoană care lucrează de capul său, pe plantația proprie sau colaborator cu alte plantații
Publicat în Senzorina | Lasă un comentariu

Cești cu (po)vești

Puștoaică de vreo 8-10 ani, colecționam diverse lucruri în moda „permisă” de timpuri. „Surprize” de la guma de mestecat, șervețele colorate, ambalaje de bomboane și mai ales de ciocolată străină, timbre și colițe, cărți poștale, păpuși… Și ce-oi mai fi adunat… Toate mi-erau foarte dragi. Fiecare obiect era preluat cu multă curiozitate, cu vise și dorințe imprimate prin cutiile mele cu bogății. Majoritatea deloc accesibile la raft în magazinele de dinainte de 1989.

Realizez peste ani că mai păstrez ceva din meteahna colecțiilor. Adun cu drag, de teamă sau în virtutea inerției. Ori „poate oi mai avea nevoie ”. Cu valoare sentimentală sau cu niscaiva costuri. Multe sunt cadouri! Pe acestea din urmă obișnuiam să le păstrez cu conștiinciozitate. Fie că mă reprezentau sau nu. În semn de respect față de dăruitor. Apoi am înțeles că ar fi util să fac și curățenie. Am sortat pe categorii, le-am găsit chiar și destinatari. Darul dat mai departe poate aduce bucurii fără condiții. Iar sertarele eliberate își golesc plămânii zgomotos!

Așadar, iaca ce obsesie mai recentă mi-am descoperit: Ceștile sau cănile – de cafea/ceai/ce-ai prin casă. Fără pereche. Unicat. Personalizate. Creative. La set. Căni care mi-au făcut cu ochiul prin drumeții. Haioase. Cu atitudine. Sau primite de la oameni dragi. Multe am dăruit și eu la rândul meu.

Cafeaua aburește prietenos în ibric, râzând:
– Nu te-ai dezmeticit? deschide ochii și nările!
În fiecare dimineață mă scarpin ușor pe frunte. Pe care s-o aleg? Astfel pot să împart cafeaua cu câte un prieten. Zi de zi. Unul de aproape, altul de (foarte) departe. Salutul dimineții răzbate până la ei. Tăifăsuim în liniște câteva clipe. Apoi începem fiecare munca.
Admit. Sparg multe… la spălat. Pe cele ciobite le mai păstrez și le refolosesc: pun în ele flori, creioane colorate, ba chiar bucate. Am priceput însă că cioburile nu se bocesc, doar se adună cu grijă. Ba chiar aduc noroc! Alte cești le iau locul, odată cu povestea lor.

Luni: ceașca cu inimă mi-a șoptit: săptămână cu spor și cu atenție la inima ta!

Marți: ceașca cu teniși a bătut veselă din picior: nu uita nici de joacă, nici de mișcare!

Miercuri: cana neagră cu miez verde a ridicat din sprânceană: Scrie-ți ziua,  fă ordine în sertare și iubește!

Joi: cana solidă, sosită din depărtări exotice mă anunță: notează-ți dorințele în jurnalul de călătorii!

Vineri: ceșcuța cu litere grăbite anunță cu seriozitatea unui șef de proiect: termen de predare ora 15.00. Succes!

Sâmbătă: cana cu bucurii mă îmbrățișează de deget: e timpul pentru răgaz, dă-ți voie să te bucuri!

Duminică: cana lucioasă și încăpătoare așteaptă să fie umplută pe tihnă: Șăzi blândă și ia-mă de toartă!

Ceștile se mai ciobesc, își mai rup toarta, altele se fac țăndări. Miezul lor nu se risipește. Poveștile durează: calde, reci, dulci, amare, fierbinți, sleite de puteri. E singura colecție la care nu renunț.

Publicat în Fără categorie, Traista cu Prieteni | Lasă un comentariu

Nu aduce anu’ ce aduce sacu’!

Nu-mi propusesem să scriu despre vreo rezoluție de final sau de start de an! Deși mi-au trecut prin minte câteva dorințe limpezi pe care să le pun în practică în noul an. Dar nu despre asta este vorba. Ci despre un „cartof”…

Până atunci să vă fac cunoștință cu un personaj (nu tocmai fictiv) cu care mă identific (mă joc) de ceva vreme. Se numește Senzorina. Senzorina c’est moi, posesoarea Traistei cu Bucurii. Ordinea e aleatorie. Cine sunt? Mamă,  fiică, soră, prietenă, o muiere adevărată, o ființă în depline simțuri, defecte și calități, care și-a căpătat porecla taman de la ficiorul ei. Tam-nesam într-un dialog stradal hlizit:
Voi mamele aveți un fel de senzor în plus: la dezordine, la teme nefăcute, la minciuni, iar tu… ești așa o Senzorina, pricepi?
– Un soi de al 6-lea simț?
– Ce-i ăla? Nu știu… ai un senzor în cap și piuie ca o alarmă când simte câte ceva nasol! 

Senzorina gătește puțin, gustos, dar din ce în ce mai simplu. De lene sau de lehamite pe timpul pierdut cu bagatele. Pentru că m-am lăsat de țigări și de ciorbe. Nu de alta dar supele sunt mai clare și mai simple de făcut. Precum căile vieții. Deși Madam Senzorina a ales întotdeauna the hardest way, calea cea mai complicată.
Și cum ciorbe nu mai confecționez, da barabule mai pun la copt (cu unt și sare), zic să încep anul hotărât și să mă dreg cu niscaiva sport. Zis și făcut.
Iau una bucată sac de sală la dereticat, caut mănușile, echipamentul și papucii de sport și la o amănunțită scotocire hop surpriză: o frumusețe de cartof scofâlcit și încolțit, cu o coamă mândră de un punker cu creasta bine fixată. Nu mă întreb prea mult de unde a apărut tipul ăsta acolo și aleg rapid să dau viață amicului meu. Îi colorez ochi, nas și gură. Și iau cazul ca pe un gest de scuturare de harță, de încrâncenare și de oftat.
Un cartof nu e ceea ce pare, coaja lui se poate zbârci ca și noi odată cu anii, dar miezul copt e savuros și numa bun pe frig și pe timp de suspin. 

Și uite așa am avut niște revelații la final și start de an (într-un cumul de oftat, sughițuri și batiste umplute cu boceli și o tonă de bucurii și hlizeli pe suflet): în dar de nou prefix aniversar. Ș-am cujetat ba cu pretenele, romantic și frumos la un pocal de Malbec argentinian, ba prin troiene cu preteni cu simț superior față de mama natură, ba de la depărtare cu soră-mea din ordinul cizmelor și câte și mai câte…

Așadar, am decis în favoarea mea pe ist 2017 să:
* îmi aloc mai mult spațiu, timp, blândețe și prietenie proprie
* îmi strâng la suflet oamenii dragi și să nu le mai dau drumul (decât atunci când se simt ei sufocați și viceversa)
* nu mai accept să primesc palme fără merit și fără știre de la niminea, că nici lui Dumnezeu nu îi place pedeapsa
* casc ochii la fiecare clipă de bucurie din te miri ce, din orice întâmplare și cu oricine are ochi de văzut și de simțit
* mă disciplinez în ale muncii și voinței, cu bunăvoie
* fiu trup și suflețire numai pentru cin’mă merită (că rău nu i-o părea)
* nu mai țin blocate dubiile, suspiciunile, îndoielile și întrebările – mai bine le răsuflu pi tăti cu tact și dragoste
* să înțeleg și să accept pe fiecare așa cum e și să zburătăcesc orgoliile din traista mea că nu fac decât să erupă fierea
* o iau de la capăt acolo unde am pierdut șirul, fără să repet proba eșuată, mai bine să încerc una nouă
*să admit că iarna nu-i ca vara dar că poate fi la fel de frumoasă, dacă o las să fie!
* să pot râde de un cartof rătăcit în sacul de sală în loc să mă mir de unde a apărut sau să fiu scârbită de scofâlceala lui.
* să gust, să simt, să ating din toate câte puțin, să nu ratez nicio bucurie în cale!

Ce vă doresc și vouă: Fiți blânzi, buni, iubitori, bucuroși, atenți cu voi! Și cei din jur să vă simtă sufletele ca un magnet. Porniți al 6-lea simț. Și inspirați adânc. O să mai pută uneori. Restul e …bucurie!

 

Publicat în Senzorina | 2 comentarii

Caii și oamenii lor

Nu știu voi cum vă alintați sufletele, dar mie una, când îmi vine de odihnit sau de pus frână nițel la trudă, îmi vine dor de ducă. Și pentru că mă întrebați (sau nu) pe unde mi-au mai pășit tălpile, vă spui. Prietenii mei căutători de frumos m-au înhățat, pus șaua pe 4 roți și bice la drum!

Povestea se petrece la Gheorgheni, județul Harghita. Da, ați nimerit-o, tot la noi între hotare, la vecinii secui. Care de ceva vreme se ocupă cu îmbucurarea oamenilor la Sărbătoarea ecvestră secuiască. Ediția a IX-a anul acesta! Pe limba ei îi zice: Székelyföldi Lovas Ünnep O sărbătoare cu și despre cai și oameni: spectacol în deplinătatea cuvântului!

Durata: 2 zile pline.
Locație: ieșirea din orașul Gheorgheni (detalii gps pe pagina lor sau sunați la primăria locală, vă spun tot ce doriți și vă așteaptă și cu drag!) – o pajiște dichisită pentru eveniment, iarba tunsă, locuri de parcare marcate cu benzi și țăruși drept alei, voluntari cu veste fosforescente te îndrumă la intrare și îți oferă programul tipărit. În limba pe care o ghicesc trăgând cu ochiul la numărul mașinii.

Activități și oferte:  animale de mângâiat, cai de plimbat copii, târgul meșteșugarilor cu accesorii cabaline, feminine, vânătorești, briz-brizuri pentru copii mari și mici; langoși, kürtőskalács, turtă dulce, bere; concerte și dansuri cu trupe locale; concurs tematic de desen și proză pentru copii. Și premii.

Vârsta recomandată:
fără limite (ba chiar se dau premii la tombola pentru cel mai tânăr și cel mai vârstnic spectator)

Din programul-minune: concursuri de sărituri peste obstacole, concurs de stil pentru călăreți, concurs de îndemânare călare, concurs de atelaje cu doi cai, cascadorie pe cai, arcași pe cai, dresaje cu cai și ponei, concursul cailor de muncă.

Ce m-a impresionat:
– locul pitoresc și organizarea fără cusur și îmbulzeală deranjantă
– dialogul cailor cu oamenii sau a oamenilor cu caii, munca din spatele artei și comuniunea unor ființe frumoase-foc de la mama natură
– cascadoriile, precizia și posturile semețe, forța cabalină și cea masculină împletite într-un joc trup la trup, toate parcă scene turnate pe un platou de filmare în regia lui Sergiu Nicolaescu.
– primirea drapelului secuiesc și imnul interpretat de fanfara din Ditrău, interpretat cu mic cu mare de toți spectatorii localnici (!)
– costumele, trăsurile și atelajele, accesoriile rafinate și asortate ale cailor și jocheilor
– fundalul muzical din timpul concursurilor cu cai: Black Sabbath, Rolling Stones, Beatles(!)
– media de vârstă a jocheilor (80% femei): în jur de 25 de ani.

Favoriții mei:
– Paszka Lehel – pentru cascadorie pe cai, tras cu arcul de pe/sub/după cal, un fel de supererou live
– Hamza Viktoria, o tânără micuță dar cu o putere și inimoasă cât doi – pentru dresaj cu cai și ponei
–  Jocheul-femeie, nu am reușit să-i aflu numele, o tânără mulatră superbă, pentru cele mai elegante sărituri peste obstacole.

Acum puteți să rumegați în liniște imaginile și să decideți dacă ajungeți pe acele meleaguri, la la ediția X-a.
Eu mi-am umplut Traista, bucurii și vouă, că încap!

 

 

Publicat în Traista cu drumeții | Lasă un comentariu