Dimineață în stare de alertă. De pandemie. Ocolesc o baltă din fața unei stații de autobuz. Un bătrân cu mască până sub nas vine către mine și mă roagă să-l ajut, n-are bani de întors acasă, „i-am pierdut” zice amărât… Scotocesc în geantă și îi întind câțiva lei și plec. Fuge după mine și din papornița de rafie scoate un buchet de iasomie și mi-l întinde fără nicio explicație. Primesc cu bucurie.

Am curățat crenguțele de iasomie și le-am așezat într-un pahar cu apă. Mirosul lor mă face să închid ochii și mă trezesc cu nasu-n gradină sau la marginea pădurii. Îmi revin repede, prea repede. Același miros care pe mine mă poartă pe unde am zis, pe fii-miu îl irită.

– Ce pute așa a naftalină ca la babe la noi în bucătărie?
– Ce naftalină, mă, la noi acasă? și-și duce degetul către florile mele delicate.

Același parfum, altă percepție, gusturi diferite. Unul te îmbată cu poveste, altul te bagă în budă. Percepții zic. Așa e și cu perspectiva asta globală asupra beneficiilor și dezavantajelor în vremea pandemiei. Și pentru că mă număr printre cei cărora le pute a naftalină denumirea virusului actual și am alergie la fotografiile cu mască medicală, nu o să-l numesc nici să mă pici cu lumânarea. Nu o să folosesc niciun diminutiv și să dea naiba dacă îl scriu în articolul ăsta. Dar vreau, nu vreau despre el e vorba.

Dacă mă întrebai acum 10 ani cum sau de ce nu mă las de fumat, îți ștergeam două palme metaforice și te întrebam de ce mă-ta se scrie cu cratimă. Dacă mă întrebai în primele 2 săptămâni de stare de urgență în casă ce beneficii mi-a adus izolarea asta din cauza Lui, știți voi cine, te luam la șuturi în fundul metaforic și-ți spuneam, NICIUNUL, mă lași? Termină, mă, cu beneficiile! Ce bene…?

De 8 ani m-am lăsat de fumat, de bunăvoie, dar nu cu voie bună, cu draci și nervi și stări de toate felurile. Nu m-aș mai întoarce la țigări, dar numai pentru că așa vreau eu, așa simt eu. Atât s-a putut.

De o lună jumătate am făcut pace cu mine și m-am văzut în cușcă, adică la mine acasă, mai relaxată, doar pentru că înainte aveam voie să ies când și unde pofteam. Ei, mă rog, nu chiar în Peru sau Havana sau Tokyo. Când mi s-a interzis, ca tot omul, am simțit revoltă, muult mai mult decât teama de Nenumitul. Frica mea de izolare și de a nu mai vedea o parte din oamenii dragi, de a nu mai pune piciorul pe frunzele din pădure, de a nu mai călca pedala de accelerație la drumul lung, de a ieși strict pentru alimente și medicamente a bătut metaforic la fund teama mea de îmbolnăvire.

Paranteză. Să fie limpede, nu contest existența lui, nu merg cu teoria conspiraționistă până la capătul tunelului, nu fac nicio referire politică, după cum se știe, nu mi-e felul. Am opiniile mele și le păstrez aici în cușcă. Închid paranteza.

Cine nu a muncit pe cont propriu nu prea are cum să înțeleagă frământările financiare ale unui freelancer, sigur că se putea apela la un șomaj tehnic, dar mie Dumnezeu mi-a dat de muncă. Mai multă în prima parte a pandemiei, cu zero pe la jumătate, și cu valuri mai încoace, de bine adică. Nimic nefiresc pentru munca unui freelancer.
Mi-a mai dat de muncă și pentru pasiunile mele, scrisul și fotografia. Doar că pentru astea, mă vedeam înainte față în față cu oamenii mei. Acum Dumnezeu mi-a dat de muncă prin ecran. Bine și așa, mi-am zis. Și am lucrat.

Toată lumea povestea bucuroasă de regăsirea sinelui, de dulapurile puse în ordine, de curățenia amănunțită din fiecare colțișor al casei. Eu ridicam din umeri nedumerită, nu am avut timp de scuturat pernele. Am gătit mai mult decât de obicei, da. Am zis că o să citesc de-o să rup biblioteca-n două.
Dar, nu, pentru că Dumnezeu mi-a mai dat o treabă. Mi-am tras un sac cu greutăți dureroase pe umărul drept, mi-am șuit coloana ca să-l car ca Sisif, am pus pe Hold sport, terapie, că deh, din cauză de Nenumitul, totul era pe Modul Sleep. Așa că m-am pus pe nesomn, pe îndurat, pe căutat prin fotografiile vechi cu greșeli, pe cauze și efecte, și am lucrat pe pasiuni. Așa nedormită.

Și-apoi mai e și examenul fiului meu, dacă tot e an însemnat, să fie și ăsta altfel. Vom experimenta împreună un nou tip de prim examen major al vieții. Și am lucrat…

Așa că m-am bucurat de toate, am înjurat mult, am plâns mult și autentic, am râs ca nenebunii, am purtat măști dar am fost tot eu și sunt recunoscătoare pentru:

*mai mult timp petrecut cu copilul meu (n-a avut el încotro)

*grupul meu de scriitoare și pentru Liv cea-cu-inspirația-mereu-la-ea.

*grupul meu foto cu Galia unde am bombănit o dată pe săptămană că nu mă pricep și mi-au ieșit câteva imagini de care-s mândră

*clubul de lectură în care am savurat Istoria Albinelor, Invățare, Să nu razi, Fetița Univers, 1984 și acum beau lectura în Dulcele Bar, inițiat tot de Liv-cea-cu-inspirația-mereu-la-ea, deși-s codașă, am mult de recuperat

*și mai ales pentru prietenii mei și de fapt cei câțiva oameni care mă iubesc (și io pe voi, știti voi care, familia se subînțelege) că și-au amintit de mine și mi-au luat pulsul chinurilor și a nesomnului și mi-au mai tras un șut în fund. Metaforic.

Cumva am prins drag pentru binefacerile astea, așa de căcat cum e situația, un sos de catharsis răsturnat. Încă mi-e frică de teama oamenilor de a se mai îmbrățișa, de măștile care se vor tripla, de riscurile economice, de ce-l așteaptă pe copilul meu… Da, sunt întrebări firești care rod ca tendonul meu praf din umărul meu drept.

Dar mă apuc de lucru. Iar iasomia poate să aibă miros divin sau să pută a naftalină în continuare.

NB: Dacă  vi se pare că vorbesc de căcat, vă las aici explicația data de Liviana Tane, despre cea mai frumoasă metaforă.