Răbdări

Citeam un articol despre îngrijirea corectă a orhideelor. Niște minuni captive în apartamentele și birourile noastre. Zâmbind trecătorilor de la ferestre. Abundente. Perfecte. Aproape ireale. Le pipăi să te asiguri că nu-s de plastic.
Zice…. ghivecele trebuie să fie transparente, că le place atâta… apă, când poftesc ele când simți tu (gazda) că a scăzut nivelul. Ba că poziția, lumina, punctul cardinal… colțul feng-shui și tot așa. Interesante ființe. Delicate și hotărâte deopotrivă. Faci ca ele ori nu vezi picior de boboc în fereastră.

Așa decisă e și mândra mea liliachie. M-a lăsat vreun an de zile să mă întreb dacă din cioclejele uscate și rădăcinile îmbârligate prin ghiveci are de gând să mai scoată vreo vorbă. Cum eu de fel sunt nițel dezorganizată sau grăbită, am îngrijit-o ochiometric.

A zis ea să-mi dea o lecție despre răbdare și să mă potolesc odată cu așteptările și condițiile prestabilite între patru pereți: într-o dimineață m-a pocnit cu un număr maaare de boboci. Mi-am pus ochelarii, am făcut zoom și am urmărit atentă, zi de zi evoluția. Cu nodul lui Adam în gâtul Evei, tremurat, gogâlț pe sec.

O creatură captivă în habitatul meu încorsetat de pereți îmi predă mie lecția libertății! N-a dat o frunză uscată pe dilemele mele sau pe lipsa-mi de rigurozitate. Și-a încolăcit tulpinile după plac. A lăsat boboc după boboc să inspire din rotocoalele solare. Prin fereastră. Timp de vreo lună m-a ținut spectator.

Într-o zi am găsit prin piață crizanteme. Galben-aprins,  miros ușor amărui, a frunze de nuc. Florăreasa mi-a spus că țin mai mult dacă le opăresc ușor codițele. Alți cavaleri captivi, tăiați de pe lista renașterii, pentru a-mi gâdila mie retina vreo săptămână.

Ființe evoluate, noi, Oamenii, suntem echipați cu muulte așteptări. Majoritatea mai gogonate decât putem duce. Și cu Răbdări. Pe acestea din urmă le primim ca să învățăm cum să le „suferim” pe primele (a se citi acceptăm). Sau cum să nu le mai „suferim” (a se citi să nu mai tolerăm). Ca niște spețe care zac tipărite în sertarul încuiat. Am pierdut cheia și le aud cum ronțăie din lemn, din hârtie, încercând să iasă din strânsoare.

La micul dejun am ronțăit din așteptări. Au gust amar, ba ușor acru, de grapefruit necopt. Am strâns tare din pleoape să le rabd. Și să le șterg din memorie cu buretele de vase. Să fac loc gusturilor firești, aromelor vesele.

Apoi am tăiat conștiincioasă o felie de răbdare. Hmm… întâi acruță, apoi dulceagă, ba nesărată, apoi cam iute. Dar parcă nu amară. Am tăiat bucăți mărunte și le-am amestecat și ce să vezi? Împreună au căpătat gustul potrivit. Cu castronul plin m-am întors la fereastră.
– Vrei să guști?

 


„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Sfântul Apostol Pavel

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Traista cu fel de fel de bucurii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s