Cafea de luat la drum

Cauți un pretext. Să te scoți din amorțeală. Să scapi de rutină. Să uiți de vreo amărâtă de durere. De dinți, de stomac, de suflet. Vreuna care nu-ți dă pace, te bagă-n anxietăți dilematice. În căutare de soluții. Răspunsurile par că nu există pe nicăieri. Și… mai ales nu la tine în ogradă. Că doară cum să știi singur(ă) rezolvarea tuturor problemelor tale?! Nu ești de toate într-una. Nu te pricepi la orișice. Nu știi de unde să pornești, la cine să apelezi… și-ți mototolești creierul până se oftică pe tine de atâta zarvă: Auzi, șefa, dă-mi o pauză, mi se cam fâlfâie de x-urile și zet-urile matale!

Chit că mai ai de lucru, sau că ai multe de purtat pe umeri, de menținut coloana fermă, că trebuie toate făcute azi! urgent! Ți se pare cunoscut? te zgârie?
Ușor de zis, greu de făcut same old bullshit ca să zic așa… Iete te „enervezi” ca mine,  lași totul baltă un ceas! Baltă și la propriu, că merge și pe timp de ploaie! Opresc  la magazinul de cafea-de-luat-la-pachet: aleg una bună „cu spume ” pentru mine, creierul meu agitat și pe gustul inimii, fără să intre în tahicardie.

Ne-am luat astfel tălpășița (noi, adică eu, creier nervos, suflet agitat, inimă în dileme și cafea pentru toți coechipierii menționați). M-am depărtat un strop de oraș în căutare de AER. Pe un drum cocoțat, cu niscaiva noroi dar cu un miros de iarbă proaspăt cosită am răsuflat. M-am așezat pe iarbă, cu zama călduță și o cărțulie rătăcită în poșetă, care s-a dechis la o povestioară:

O fetiță cam cuminte pentru gustul vremurilor se juca, adesea chiar și singură, cu păpușile: le înșira în bănci ca la școală, le citea povești, le dădea teme. Deși părea retrasă, se împrietenea ușor cu ceilalți copii. Le dădea mereu crezare și, adesea, o răneau cu micile lor răutăți. Nu cerea mare lucru nici de la părinți, se sfia să le spună că își dorește mult de tot o bicicletă nouă. Era bucuroasă și cu cea veche, dar una arginitie era visul ei. O tot desena pe caiete, pe foi și se visa hoinărind pe ea.
Niciodată nu s-a considerat prea frumușică, de aceea, când a mai crescut, a preferat să își ascundă pulpele sub pantaloni. Piesa vestimentară favorită. Detesta sandalele. Și orice încălțăminte decupată. Mai puțin balerinii de lac și rochița de tul mov, de la prima serbare.
Părul tuns foarte scurt îi dădea un aer ștrengăresc. Îl detesta.
În vacanțele de vară a început să joace fotbal, o echipă de băieți și fete laolaltă, ea pe post de portar. Dar nici atunci nu i se părea că se cade să urle prea tare. Așa cum nu se pisicea pe lângă ai ei să-i cumpere o biclă nouă. Apăra binișor mingea în poarta marcată de doi țăruși de lemn. Se cățăra în copaci și niciodată nu se plângea de juliturile care îi acopereau genunchii. Șosetele albe trei sferturi nu mai făceau minuni sub sarafanul-uniformă.
Mereu făcea ce i se spune, aparent îmbufnată și necomunicativă. La joacă prelua ba rolul de mamă, ba de tată, ba de șef de trib, după cerințele hoardei de mici tătari.
În plină adolescență, toate s-au sucit. S-a răzvrătit. Așa a crezut cel puțin… Și-a lăsat părul lung, a purtat doar jeans zdrențuiți sau mai apoi fuste ce-i dezveleau genunchii.
Neîncrederea devenise o prietenă de taină. Tăifăsuiau și ascundeau mereu câte ceva. Ba genunchii, ba sânii, ba sufletul încărcat, secrete păstrate cu sfințenie și promisiuni ca între două surori de cruce.
Tânăra femeie a uitat demult de bicla mult visată. A pornit alandala prin viață, de multe ori cu reușite, însă rar și-a amintit de vise. Poate chiar a uitat de ele. S-a cufundat treptat într-un amestec dulce și tulbure de iubire, bucurie, împliniri mici, mari, lovituri și autoînvinovățiri dilematice… Viața de adult!
Într-o noapte a visat fetița cu părul lung, buclat, îmbrăcată în rochița mov de tul, cu centură albă și balerini moi. A luat-o în brațe și i-a șoptit la ureche:
Ne luăm bicicleta argintie! Vom fi libere să hoinărim pe unde poftim!
Femeia s-a trezit din vis și și-a scuturat umerii. De poveri. Șuvițele vopsite miroseau plăcut a iarbă proaspăt cosită. Pe balcon, o bicicletă argintie aștepta următoarea drumeție…”

Au început să zbenguie mesajele de e-mail pe telefon, m-am scuturat de iarbăși și am pornit spre casă. Am reintrat cu toți coechipierii mei în ritmul urban. În coșul de cumpărături am pus și trei ghivece cu lavandă, un set de șpacluri și o pastă de reparații. Habar nu aveam ce voi face cu ele! După lucru, m-am pus pe meșterit: am plantat firele de lavandă într-o jardinieră nouă. Am răsturnat de vreo trei ori pamântul pentru flori din punga prea mare. Stângace, am răzuit pereții scorojiți cu șpaclul și m-am apucat să acopăr găurile săpate de ploaie cu pasta cu pricina. Am modelat acolo ca un copil care amestecă o plastilină. Amuzată, am strâns mizeria de pe urma jocurilor mele. Norii de apus au țopăit și ei și mi-au atras atenția în oglinda lată a șpaclului. Ne-am zâmbit.

Cafeaua și-a făcut efectul. Balastul e strâns și lăsat dincolo de prag. Creierul s-a potolit din bombănit. Iar inima bate ritmic. Fără să schimbe des vitezele. Consum la drum întins: 5,2 litri de împăciuire la suta de km de dileme. Refill!

„Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.” (C. Brâncuși)

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Senzorina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s