Puștoaică de vreo 8-10 ani, colecționam diverse lucruri în moda „permisă” de timpuri. „Surprize” de la guma de mestecat, șervețele colorate, ambalaje de bomboane și mai ales de ciocolată străină, timbre și colițe, cărți poștale, păpuși… Și ce-oi mai fi adunat… Toate mi-erau foarte dragi. Fiecare obiect era preluat cu multă curiozitate, cu vise și dorințe imprimate prin cutiile mele cu bogății. Majoritatea deloc accesibile la raft în magazinele de dinainte de 1989.

Realizez peste ani că mai păstrez ceva din meteahna colecțiilor. Adun cu drag, de teamă sau în virtutea inerției. Ori „poate oi mai avea nevoie ”. Cu valoare sentimentală sau cu niscaiva costuri. Multe sunt cadouri! Pe acestea din urmă obișnuiam să le păstrez cu conștiinciozitate. Fie că mă reprezentau sau nu. În semn de respect față de dăruitor. Apoi am înțeles că ar fi util să fac și curățenie. Am sortat pe categorii, le-am găsit chiar și destinatari. Darul dat mai departe poate aduce bucurii fără condiții. Iar sertarele eliberate își golesc plămânii zgomotos!

Așadar, iaca ce obsesie mai recentă mi-am descoperit: Ceștile sau cănile – de cafea/ceai/ce-ai prin casă. Fără pereche. Unicat. Personalizate. Creative. La set. Căni care mi-au făcut cu ochiul prin drumeții. Haioase. Cu atitudine. Sau primite de la oameni dragi. Multe am dăruit și eu la rândul meu.

Cafeaua aburește prietenos în ibric, râzând:
– Nu te-ai dezmeticit? deschide ochii și nările!
În fiecare dimineață mă scarpin ușor pe frunte. Pe care s-o aleg? Astfel pot să împart cafeaua cu câte un prieten. Zi de zi. Unul de aproape, altul de (foarte) departe. Salutul dimineții răzbate până la ei. Tăifăsuim în liniște câteva clipe. Apoi începem fiecare munca.
Admit. Sparg multe… la spălat. Pe cele ciobite le mai păstrez și le refolosesc: pun în ele flori, creioane colorate, ba chiar bucate. Am priceput însă că cioburile nu se bocesc, doar se adună cu grijă. Ba chiar aduc noroc! Alte cești le iau locul, odată cu povestea lor.

Luni: ceașca cu inimă mi-a șoptit: săptămână cu spor și cu atenție la inima ta!

Marți: ceașca cu teniși a bătut veselă din picior: nu uita nici de joacă, nici de mișcare!

Miercuri: cana neagră cu miez verde a ridicat din sprânceană: Scrie-ți ziua,  fă ordine în sertare și iubește!

Joi: cana solidă, sosită din depărtări exotice mă anunță: notează-ți dorințele în jurnalul de călătorii!

Vineri: ceșcuța cu litere grăbite anunță cu seriozitatea unui șef de proiect: termen de predare ora 15.00. Succes!

Sâmbătă: cana cu bucurii mă îmbrățișează de deget: e timpul pentru răgaz, dă-ți voie să te bucuri!

Duminică: cana lucioasă și încăpătoare așteaptă să fie umplută pe tihnă: Șăzi blândă și ia-mă de toartă!

Ceștile se mai ciobesc, își mai rup toarta, altele se fac țăndări. Miezul lor nu se risipește. Poveștile durează: calde, reci, dulci, amare, fierbinți, sleite de puteri. E singura colecție la care nu renunț.