Mereni, Poian, Sânzieni… locuri cu nume de poveste: din nou Covasna, dragii mei!
Zi cu prevestire de furtuni şi coduri meteorologice colorate aprins, spectacol de nori ivit din universuri paralele, vânt indecis printre picuri de ploaie şi tonuri de gri şi azur însorit, noroi amestecat cu fân sub roţi şi surprize pastel la firul ierbii.

Ciubotele de cauciuc prietenoase pot adăposti mini-truse de primă necesitate în pas ritmat pe coline. Graţie lor am putut urca pe drumul – de după ploaie – către biserica-cetate din sec. al XVI-lea. Până sus am fost alintaţi cu o panoramă plină de energie, respirabilă şi de luat la pachet, un ansamblu la 360° de privit pe nesăturate.
Cocoţată pe vârful dealului, şade biserica veche, barocă şi de-o simplitate de lux. Vântul asprit de picuri şi raze confuze, iarba foşnind sub tălpi hotărâte m-au dus subit cu gândul la poalele rochiilor purtate de Jane şi Catherine şi la sporovăială spontană între surorile Bronte despre frumuseţile locurilor. Am tras cu ochiul prin găurile din zidurile cetăţii ferecate, cu promisiunea că voi reveni pentru a intra pe poartă.

Un alt ţintirim din zonă şopteşte simplu despre „trecere”: ne îndeptăm către un Dincolo situat undeva între pământ şi cer, în linişte, atât…
Brânduşele care vestesc sosirea toamnei îşi ridică nasul din iarba proaspăt cosită, ca o condiţie unică de supravieţuire între anotimpuri.

Porniţi la drum, oriunde vă cheamă vântul zilei voastre de azi!

„Oricine, rătăcit într-o pădure, urmăreşte cu neostenită energie o direcţie oarecare, descoperă un drum nou. E o invitaţie la exces. Căci nu e vorba de drumuri noi, poate. Dar e vorba de treceri, de vieţuiri, de drumuri pur şi simplu – într-o lume în care desigur nimeni nu ştie prea mare lucru.” (Constantin Noica)