„Teoria apropierii”, de Bogdan Răileanu

„Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate.” (Proverbe 17:17)

Zilele trecute am fost la teatrul din Iași, m-am bucurat și nedumerit și întristat cu Lysistrata, dragostea mea, după un text meșteșugit de dramaturgul Matei Vișniec. M-am izbit în piesa asta de niște ZIDURI umane, între o tragedie antică și o tragi-comedie modernă a umanității. De o apropiere și o îndepărtare a femeilor de bărbați și viceversa. De puterea femeii de a aduce din nou pacea, viața și de îndatorirea bărbatului și puterea lui de a apăra. Și despre pierderea și transformarea celor două puteri și inversarea rolurilor. O teorie a apropierii și a depărtării care ne macină de dintotdeauna.

Oglinzile din piesa asta m-au dus cu gândul înapoi în zilele noastre, la apele tulburi ale discrepanțelor și prieteniei. La Veneția nostalgică și idealizată, cu canalele și gondolele romantice, costumele și măștile fabuloase de carnaval, cafenelele și vinurile fine. Și la Veneția cu aerul ei pestilențial al umanității înghesuite și al creaturilor care se calcă în picioare, ucid din furie și răzbunare și profitabilitatea de pe urma tragediilor din zilele noastre.
O lume cu căști de protecție vândute ca sufletele în apărarea de satane. Cele două Veneții în care se petrece acțiunea romanului fabulos al lui Bogdan Răileanu. M-a cucerit și coperta, o acuarelă care oglindește cele două lumi și cele două personaje principale, un preot care slujește într-un orășel de lângă București, cu trei copii (Alexei) și un jurnalist plictisit de aventuri și deprimat de singurătate (Robert), care se reunesc după 25 de ani.

Cât durează o prietenie?

Robert își găsește un sens aparent pentru viața lui fără griji, dar lipsită de „apropiere”, și-și propune să-și caute prietenul din copilărie, cu care a trecut prin toate aventurile, experiențele, nebunia și încercările specifice adolscenței și să-și ducă promisiunea de a reveni la Veneția împreună când or fi adulți.

„Despre prietenie a crezut mult timp că era ca ficatul, un organ important fără de care omul nu putea trăi. (…)
Așa le și spunea amicilor, prietenia e ca ficatu’, bă, dacă bagi prostii în ea te doare.”

Paragrafele astea de pe prima pagină a romanului m-au cucerit din start. E suficient să o citești ca să știi că e un roman care deja îți place. Robert se gândește că e o idee cool să scrie un articol prin care să facă o „disecție a prieteniei” și s-o arate lumii. Tema singurătății, a însingurării prin care trece acest personaj de la care am aflat și despre termenul kodokushi din japoneză (moarte în singurătate) e prezentă de la început. Dorința de a-și găsi un sens invitându-și prietenul la Veneția unde să petreacă amândoi timp bun, ca pe vremuri, comparația prieteniei cu un organ care trebuie să digere cam tot ce ingerăm pe parcursul vieții, să filtreze ce e rău și să păstreze ce e bun, regăsirea prieteniei de altă dată, oglinzile în care credem că ne putem reflecta și regăsi în celălalt după un sfert de veac, toate acestea te poartă alături de Alexei și Robert într-o călătorie inițiatică. În interiorul sufletului și în corpul prieteniei. Oamenii se schimbă și pretind să regăsească ceea ce nu au cultivat. O prietenie se îngrijește, se hrănește și se menține punând apă la rădăcină. Distanțarea nu e cauzată de distanță, așa cum nici apropierea nu e dată de spațiu, ci de încredere și valori comune.

Teoria apropierii vs. îndepărtarii oamenilor ne arată cât de diferiți suntem, cum ne schimbăm în timp, cine devenim, cât de mult/puțin ne cunoaștem aproapele, cât de mult dorim să îl descoperim cu adevărat, să îl acceptăm așa cum e, cât credem în prietenie și ce aducem fiecare în ea.

În ce (ne) (în)credem?

Disecția credinței are și ea un parcurs neașteptat. Poate te aștepți la o poveste clasică despre un preot și un jurnalist care-și mărturisesc la mii de km de casă credințele, o filosofie de viață. Ca adulți, cei doi au perspective noi, din unghiuri opuse în privința aproprierii de divinitate. Paginile pline de emoție, de umor bun, de limbaj autentic, flash back-urile din copilăria lor în care s-au jucat, crescut, trăit și experimentat împreună, cum și-au luat apărarea, cum s-au certat, divergențele de opinie care le marchează prezentul, felul în care se raportează la credință și la prietenie face ca această disecție pe viu să te țină în priză și să nu lași cartea din mână. E și o carte despre copii și părinți, despre libertatea sau lipsa ei în artă, în exprimare, despre eșecurile cuplurilor și despre părinți buni, despre moarte și puterea de a merge înainte.

Veneția, locul în care cei doi revin spre regăsire, e invadată de turiști, comercialul e dus la exacerbare, crimele generate de furia împotriva invatatorilor turiști îți fac valuri prin stomac și stai cu sufletul la gură alături de cei doi protagoniști. Te cam scoate din traiectoria ta idilică cu gândul la Veneția pe care poate ai vizitat-o sau la care visezi (una peste alta, e chiar e o minune). Ficțiunea însă ne prezintă o latură a omenirii care e putredă pe dinăuntru, așa cum e și jumătatea de ficat din prietenia celor doi până spre final, unde conștientizarea, realizarea valorilor autentice dintre oameni, puținul important care contează și apropie și credința care poate să preia orice formă.

Apa

„Minciuna e ca o apă, mereu ia forma vasului în care e pusă și nu poți să o deosebești de adevăr”, îi spunea tatăl său lui Alexei când era mic. Mi-am imaginat minciuna într-un vas, am văzut culorile ficatului mai roz, mai vineții, am mirosit apa din canalele venețieni și am simțit totodată parfumul conștiinței. Mi-a plăcut mult metafora apei, plecând de la un oraș simbolic al pierzaniei și credinței, picăturile de apă din paharul din camera de hotel la care Robert se gândește referitor la oameni, particulele de praf privite în lumina ferestrei când Alexei se roagă, toate-ți scormonesc întrebări despre sine și lume. Imagini picturale ca din muzeele și freștile din bisericile venețiene.

M-am bucurat și de referințe culturale, am aflat de expoziția artistului Damien Hirst și de ciudățeniile lui de creații, m-am amuzat de petrecerea fictivă cu Salma Hayek care gătește ficat (sic!) și soțul ei miliardar. Autorul creează scene autentice, credibile, extrem de cinematice, bine documentate și pline de umor în orașul dintre gondole, vaporetto și furnicar de oameni.

Sticla

Simbol al Veneției, sticla, cum e și cea de Murano reprezintă lucrurile prețioase, dar când ea devine obiect al morții, al crimelor, valoarea umană se face cioburi. Viața se poate face țăndări într-o clipă, iar iubirea și credința pot dura pentru totdeauna. Finalul romanului e o poezie care te lasă cu un gust plin, puțin amar, ușor dulce, puțin sărat și un strop acru. Firul de apă se scrurge prin sticlă, se limpezește, și asistăm la autoînvinovățirea lui Robert sau conștientizările lui legate de disecția pe care voia la început să o provoace pe prietenul lui expus la un mediu din care nu mai făcea parte, simplitatea Nonei, soția lui Alexei, la revenirea lui Alexei de după accident la o nouă viață, în care Dumnezeu intervine subtil și ironic prin râsul lui devenit tic. Ca un balans de gondolă, când spre bine, când spre rău, cu oglindirea celor două suflete întru altfel de credință și prietenie. De departe. De aproape. Fără să mai tai cu bisturiul.

Am citit cartea asta împreună cu oameni dragi pentru clubul de carte Traista cu Cărți. Ne-a ridicat multe întrebări, am râs mult, am împărtășit interpretări și ne-a plăcut teribil. Ni s-ar părea firesc să vedem romanul ăsta ecranizat. Ceea ce îi și doresc lui Bogdan Răileanu. Chapeau!