Cât îi ia unui copil să uite? Sau să-și amintească și să ierte?
De câte ori mă gândesc la Japonia, îmi dau seama că știu prea puține despre cultura ei. Te fură imaginația din fotografiile perfecte cu cireși înfloriți, cu chimonouri de mătase și ochi perfect alungiți.
Treceam deunăzi pe o străduță cu case și mă bucuram de soare și de o puzderie de ghiocei înfloriți. Un tătic și băiețelul lui au trecut pe lângă mine, negociind. Tatăl ținea într-o mână ghiozdanul, în cealaltă mânuța fiului său. Băiețelul „cerșea încă 5 minute”, să mai rămână afară. Tatăl a ținut o prelegere despre lipsa timplui și a deciziilor neluate organizat. 5 minute. Am mers mai departe și dintr-o curte am auzit voci vesele. Un bărbat și o femeie îmbrăcați ca de birou jucau fotbal cu puștiul lor, cam de-o vârstă cu cel de mai sus. Poate că și-au permis o pauză pe care să o petreacă cu fiul lor. 5 minute. Sau 10. Sau câteva secunde cât am căscat eu cu gura la spectacolul ăsta al lor.
Când am încheiat cartea Sabinei Yamamoto, am zâmbit cu gândul la minutele astea și la filmul nominalizat la Oscar, „Perfect Days”, în regia lui Wim Wenders. Să nu ratați așa o bucurie dacă dați de el. Mi-au năvălit în cap zeci de întrebări. Cât îi trebuie unui copil să aibă parte de timp cu părinții lui? Din ăla pe bune? De jucat, de îmbrățișat, de mâncat împreună, de râs și de plâns, de nevoi și bucurii împărtășite. Și cum poate uita ce l-a durut? Și de ce absența ucide suflete? Și de ce a fi părinte e al naibii de greu și poate chiar o artă pe care nicio carte din asta de parenting nu ne învață până nu ne dăm cu capul de realitate? Și ce ne face să eșuăm și să fim egoiști? Câte episoade de 5 minute pe care le invocă mereu copiii pot însemna o veșnicie?
„Nu mai e nimeni acasă” e un roman autobiografic, scris într-o perspectivă narativă curajoasă dar dificilă, mai ales în găsirea vocii copilei de câțiva anișori, până la chinul unei mici balerine, la prima dragoste a unei adolescente, căsnicia vremelnică și maternitatea personajului-narator. Inserțiile de ficțiune și poveștile reale susțin vocile personajelor din amintirile personale, creând contextul istoric – cu siguranță imaginația și documentarea au completat firul narativ cu imagini autentice și personaje credibile. Nu, nu e încă o carte despre comunism, deși, doamne câtă nevoie mai e.
E o poveste despre relația dintre părinți și copii, despre toxicitate, despre maternitate și căsătorie, despre eșecul adulților în viețile lor și ce ravagii poate aduce asta asupra traiectoriei copiilor. Mai e încă mult loc de cărți pe subiecte de acest gen, despre neputința de a stabili comunicare între părinți și copii, despre ratare și dependențe, despre egoism. E un semn de alarmă atemporal pentru părinții care-și pierd drumul și se lasă pradă „pierzaniei”.
Sabina e un personaj puternic, o adolescentă care, în ciuda celor trăite în casă cu doi părinți intelectuali, extrem de inteligenți, frumoși și talentați își pierd controlul vieții din motive pe care nu au puterea să le admită, să le accepte și să încerce să le stopeze. Alcoolismul, pierdrea banilor, a locului de muncă, abandonul de sine și al pasiunilor care-i reprezentau duc la un destin tragic al celor doi părinți. Din păcate copiii pot purta consecințele pe umerii lor pe viață sau pot să să scuture, să accepte, să facă pace și să ierte ca adulți.
Cu toate astea, „Nu mai e nimeni acasă” nu e un roman care să te lase cu un gust amar. Lupta Sabinei, bucuriile și distracțiile din adolescență, muzica o însoțește peste tot, educația pe care o primise de la părinți, tatăl care picta și scria, mama care fusese balerină și o îndrumase și pe fetiță pe acest drum, discuțiile cu ei te fac să te scuturi puțin de duritatea poveștii.
Căsnicia foarte timpurie și maternitatea Sabinei vin ca o formă de escapism din mediul toxic de acasă, își găsește aparent scăparea într-o țară atât de îndepărtată, unde pleacă pe urmele surorii mai mari. Descrierile vieții de cuplu și de familie din cultura japoneză, diferențele de mentalitate și de percepție a rolului femeii în familie și societate sunt frapante. Divorțul vine ca o formă de reîmputernicire a propriilor valori, prin care eroina ia din nou viața de la zero.
Reconcilierea sufletească și scormonirea în istoricul familiei din finalul cărții mi-au plăcut mult. Mi-au dat sepranță și încredere, m-au făcut să mă gândesc la maturizare și acceptare, la împăcare cu valorile proprii atunci când accepți cine ești și îți iei linia genealogică de mână, o cerți, o înjuri, fără să o mai cari pe umerii tăi. Chiar și cînd viața pare să nu mai aibă surprize pentru tine, să afli că mai ai o soră, să nu te mai consideri o jumătate pentru ceva/cineva, un hafu de suflet. Apoi faci pace, pe cât posibil.
„Își cerea iertare pentru prima oară. Am rămas locului pentru câteva momente. Timpul nu poate fi dat înapoi și greșelile pe care le-ai făcut ca părinte nu se uită și nu se iartă. Anii nu ajută la vindecarea rănilor, e o prostie. Nu aduc nici pace, nici împăcare. Și, deși nu am putut înțelege ce s-a întâmplat și cum de-am avut anii îia de rătăcire tocmai când eu aveam cel mai mult nevoie de ea, am învățat să accept. Să-mi dau seama că totul face parte din mine acum, ca o boală pe care trebuie să o duc. Dacă aș uita un amănunt, mi-ar cădea o mână sau un picior. E în carne, e în oase, în fiecare respirație. Iar durerea, ei bine, durearea începe să nu mai doară.”
Traistacubucurii 
Lasă un comentariu